inteviu publicat pe suplimentuldecultura_ro
Florin Iorga
Cu cel de-al treilea roman al sau, Cateva lucruri despre tine, aparut recent la Editura Polirom, Florin Irimia arata ca poate sonda relaxat hatisurile unor trairi chinuite. A demonstrat ca este un scriitor in crestere, deci merita a fi sondat si el. De aici si interviul care urmeaza.
Anul acesta e unul interesant pentru relatia ta cu „Suplimentul de cultura“: in februarie ii luai un interviu scriitoarei M.L. Stedman si acum, in octombrie, iata-te intervievat in paginile aceleiasi reviste. De care parte a baricadei te simti mai confortabil?
Da, ai dreptate. A fost al doilea meu interviu, cel luat lui M.L. Stedman, doar Margaret Atwood s-a mai bucurat de o asemenea onoare. Lasand gluma la o parte, chiar mi-a placut romanul acestei doamne atat de retrase si discrete si care initial a acceptat sa vina la FILIT, doar pentru ca in final sa se razgandeasca, probabil atunci cand si-a dat seama de amploarea festivalului si s-a speriat ca nu va putea face fata asaltului cititorilor. Cat despre baricada, as zice ca prefer sa ma aflu de partea celui care raspunde, desi eu insumi am niste intrebari pe care mi le tot pun de ceva vreme si inca n-am primit un raspuns.
Apropo de FILIT, dadeai de inteles intr-o postare destul de recenta pe Facebook ca participarea la acest festival te-ar justifica mai mult decat tot ce ai scris pana acum. In contextul in care nu trecuse multa vreme de la aparitia ultimului tau roman, Cateva lucruri despre tine – de altfel bine primit –, este destul de surprinzatoare afirmatia. Poti sa detaliezi?
Spuneam ca am primit laudele fara stanjeneala cu care de obicei primesc cronicile pozitive. Dar acum imi dau seama ca nu despre stanjeneala e vorba, ci despre nedumerire.
Adica?
E nedumerirea celui care se afla in fata unui feedback la care nu prea stie cum sa reactioneze pentru ca nu el este cel indreptatit sa-l primeasca, dar in acelasi timp, potrivit tuturor cutumelor, e singurul indreptatit. In schimb, la FILIT, e cu totul alta situatie. Numele de pe ecuson e acelasi cu cel care a facut ceea ce trebuia sa faca si care, la final, a primit laudele. Numele de pe coperta, in schimb, nu e acelasi cu cel care a scris cartea. De fapt, indraznesc sa spun ca cel care scrie n-are nici un nume. Sau are exact numele pe care vrei tu sa i-l pui.
In alta ordine de idei, cred ca este greu sa scrii un roman in centrul caruia asezi un personaj atat de pesimist. Si nu ma refer strict la tehnica, dar si la starea emotionala a autorului. Ai reusit sa te detasezi de personaj? Adica nu te-a deprimat lucrul la Cateva lucruri despre tine?
Coincidenta face ca o intrebare similara sa-i fi adresat si eu lui Atwood in 2008, cand i-am luat interviul. Ce mi-a raspuns scriitoarea atunci e ca nici nu se pune problema vreunei implicari emotionale atunci cand scrie. Mi-a spus sa-mi imaginez o partie de schi si un schior care aluneca cu viteza la vale. Daca schiorul s-ar implica emotional in traversarea partiei, riscul de a cadea, de a-si pierde concentrarea ar creste exponential cu gradul implicarii. La fel si cu scriitorul: cand scrie, e ca si cum ar schia pe un munte la vale. Nu-si poate permite sa se implice afectiv pentru ca altfel n-ar mai termina cartea. E un punct de vedere, cu siguranta mai sunt si altele, e bine sa fie cat mai multe. Eu as spune ca, pana la urma, nici nu conteaza daca te detasezi sau nu, daca te deprimi sau nu, fiecare are reteta lui. Am auzit de autori care vor sa experimenteze pe trupul lor ce-nseamna o suferinta, pentru ca atunci cand scriu despre ea, sa nu se simta in postura unor diletanti care vorbesc despre ceva in totala necunostinta de cauza. Dar indiferent de abordare, un lucru ramane neschimbat: cand scrii, scrii pentru carte, nu pentru tine.
Scrisul e o forma de sacrificiu. Ceea ce nu-nseamna ca este lipsit de beneficii. Dimpotriva.Si care ar fi aceste beneficii in cazul tau? Gloria literara? Admiratoarele? Ca la bani, sincer, nu ma gandesc.
In primul rand, beneficiul e sacrificiul in sine. Darul. Scrii ca sa daruiesti ceva si, daruind, poate ca la randul tau vei primi ceva inapoi, desi nu e obligatoriu ca acest lucru sa se intample. Dar e frumos cand se intampla. Nici una nu strica, ma refer la sugestiile tale de mai sus, daca stii sa le gestionezi cum trebuie si sa ramai cu picioarele pe pamant. Dar eu ma refeream la un simplu „mi-a placut cartea“ sau „m-am regasit in cutare personaj“. E suficient si atat.
Revin acum la Cateva lucruri despre tine. Toata atmosfera aceea tensionata si descurajanta pe care ai creat-o are cumva vreo legatura cu pesimismul national, cu lipsa de incredere in viitor a romanilor?
Are chiar o foarte mare legatura. Nu cred ca as fi scris cartile astea daca as fi locuit intr-o alta tara. Poate anumite lucruri ar fi ramas neschimbate (desi habar n-am care), dar cu siguranta cartile mele ar fi aratat altfel, ar fi comunicat altceva. Traim cu totii intr-o tara defecta, intr-o societate aflata intr-un scaun cu rotile, debila, beteaga, de la atatea minciuni cate s-au spus, de la atata faradelege, egoism si lacomie, de la atatea ciomege cate si-a luat pe spinare. Dar ne-am obisnuit asa. Si mergem inainte, o procesiune de ologi, schiloditi, dar in viata, unii mai constienti decat altii de conditia lor, unii mai resemnati, altii mai putin, dar in esenta cam la fel. Iar personajele din cartile mele nu sunt decat niste prim-planuri ale unor fiinte din aceasta multime.
Desi tensionat si pesimist, ultimului tau roman nu ii lipseste incarcatura poetica. Asta ma face sa te suspectez de oarecari relatii mai stranse cu poezia. Ai ceva de marturisit in sensul acesta?
Nu trebuie sa scrii neaparat poezie ca sa te exprimi poetic. Cred ca poezia nu-i vehiculul pentru care sa vreau sa primesc permis de conducere. Proza, in schimb, s-ar putea sa fie. Desi uneori e interesant sa conduci si fara permis. E riscant, periculos chiar, dar are si-un anumit farmec. Depinde insa foarte mult si de drumul pe care te afli, daca esti tu cu tine insuti sau mai circula si altii, si cat de agresiv circula. Soferii romani sunt de regula priceputi in a fi extrem de ostili. Nu se vad decat pe ei insisi, nu-si urmeaza decat propriul interes. Nu stiu cum sunt poetii romani, nu-i prea cunosc. Poate sunt mai prietenosi decat soferii, poate chiar si decat prozatorii.
Ai deja trei romane publicate: Defekt, O fereastra intunecatasi Cateva lucruri despre tine. Deci poti fi intrebat care iti este mai drag si care crezi ca te reprezinta mai bine ca scriitor. Care?
Drag nu-mi este niciunul. Nu ma atasez de romanele mele, n-am cum sa ma atasez de ele, iar de reprezentat ma reprezinta cam in aceeasi masura in care ma reprezinta masina pe care o conduc. Intrebarea care se pune acum este in ce masura te reprezinta o masina pe care ti-ai dorit-o strict din perspectiva utilitara, pentru ca, avand-o, strabati o anumita distanta mai usor, dar in acelasi timp nu ti-ai dorit-o tocmai pe asta. Adica poate ai fi vrut ceva mai bun, mai scump, mai ochios, dar nu ti-ai putut permite mai mult. Sa scrii un roman inseamna sa parcurgi un drum, iar drumul poate fi mai agreabil sau mai putin agreabil si in functie de cat de confortabila ti-e masina. Acum, tentatia cea mai la indemana e sa spui ca masina e o metafora pentru calitatea scrisului. O masina mai de calitate inseamna un scris mai bun. Doar ca lucrurile nu sunt asa de simple. Uneori, de exemplu, daca masina e prea confortabila s-ar putea sa ajungi sa-ti pese mai mult de masina decat de drum si la un moment dat sa faci cale intoarsa. Sau sa ai impresia ca drumul insusi e mai bun, pentru ca esti intr-o masina mai buna. Dar si masina asta poate sa fie una inchiriata. Cat de mult te mai reprezinta atunci ? Ce pot sa spun cu siguranta este ca scopul meu principal au fost drumurile, si nu masina. Dincolo de asta, nu cred ca ar fi fost corect sa merg intr-un Mercedes pe ele, pentru ca intr-un Mercedes nu prea simti gropile, iar drumurile astea au toate o gramada de gropi, unele chiar foarte adanci. Si poate ca am vrut sa le simt pe toate ca sa le pot descrie mai bine. Nu stiu. Poate ca, pana la urma, fiecare drum, in functie de ce stii ca se afla pe el (desi uneori habar n-ai ce se afla), trebuie parcurs intr-o anumita masina. Poate uneori e chiar mai bine sa te dai jos din masina si sa mergi pe jos. Ce voiam sa spun – si daca tot voiam sa spun asta, ma-ntreb de ce n-am spus-o de la bun inceput – e ca sunt prea preocupat de gasirea urmatorului drum, ca sa ma mai gandesc care din cele parcurse deja mi-a placut mai mult. Dar poate la un moment dat am sa-mi acord un ragaz sa ma gandesc si la asta.
Bine, atunci te iau altfel: de care dintre romanele tale esti mai multumit din punct de vedere literar? Nu se poate sa le consideri pe toate egale.
Pentru fiecare carte pe care o scrii exista doua versiuni: versiunea reala – ce-ai reusit sa scrii, si cea ideala – ce-ai fi vrut sa scrii. Cu cat cele doua reusesc sa se suprapuna mai bine, cu atat, cred eu, esti mai aproape de ceea ce putem numi multumire. Gabriela Adamesteanu s-a tot intors la Intalnirea poate si din acest motiv, pentru ca imaginea mentala pe care o avea despre roman nu se potrivea cu cea trimisa spre publicare. Din punctul asta de vedere, m-as intoarce si eu un pic la Defekt. Sunt convins ca unele lucruri s-ar putea spune altfel, iar altele, ramase nespuse atunci, ar putea prinde glas. Dar lucruri de genul asta se fac de obicei planificat si cu sprijin editorial. Nu te apuci sa revizuiesti un roman numai pentru ca asa ti s-a nazarit tie. Adica poti s-o faci, dar s-ar putea sa nu intereseze pe nimeni. Dincolo de asta, cred ca la sfarsitul fiecarei carti pe care o scrii, pe care reusesti sa o duci la bun sfarsit intr-un mod cat de cat agreabil, trebuie sa te bucuri. Cam cinci minute zic eu ca e suficient. Dupa care trebuie sa incepi sa te gandesti la urmatorul proiect si sa speri ca va fi mai bun decat cel anterior. In felul acesta, fiecare noua carte ar trebui sa te multumeasca mai mult decat cea de dinainte, fiecare carte noua ar trebui sa aiba ceva in plus fata de cea din urma. In realitate, lucrurile nu se intampla intotdeauna asa, dar chiar si fara se intample asa, nu vad nimic gresit intr-o asemenea abordare.
Ii spuneai Elenei Vladareanu intr-un interviu mai vechi ca scrii pentru ca nu poti altfel. Iti mentii afirmatia? Si de ce?
Scriu pentru ca nu pot sa nu scriu, desi n-as vrea sa se-nteleaga ca scrisul e un fel de viciu de care nu ma pot dezbara. De altfel, nici nu prea cred in vicii, mai bine zis nu cred in afirmatia, „eu n-as putea niciodata sa ma las de cutare lucru“. E absurd, te poti lasa de orice, cum te poti apuca de orice. Dar ca sa-ti raspund la intrebare, reformuland putin ce am spus in interviul Elenei, scriu pentru ca am impresia ca scrisul ma defineste cel mai bine in aceasta etapa a vietii mele, in sensul ca imi creeaza conditiile cele mai bune pentru a putea ca macar pentru cateva clipe sa nu mai trebuiasca sa fiu eu. Mi-a placut pentru o vreme sa fiu eu. Lui eu i se intamplau multe lucruri interesante. Unele chiar frumoase. Eu se simtea bine cu el insusi si cu lumea din jur. Dupa care, mai intai izolat, apoi din ce in ce mai des, lui eu au inceput sa i se-ntample tot felul de alte lucruri care l-au aruncat de pe orbita iluziei intr-un fel de univers paralel unde, la prima vedere, totul arata la fel ca-nainte, doar ca nimic nu era. Asa ca eu a trebuit sa se adapteze la acest nou univers, si s-a adaptat luandu-si o noua infatisare care il face nu numai de nerecunoscut, atat pentru ceilalti, cat si pentru el insusi, dar ii tine amintirile din viata cealalta amortite. Pentru ca eu prefera sa nu gandeasca prea mult la ce-a fost candva pentru ca, daca s-ar gandi, pur si simplu s-ar topi de durere. Si atunci scrie despre durerea altora. Cam asta cred ca voiam sa spun prin „scriu pentru ca nu pot altfel“. Desi e posibil sa ma insel.
In cazul asta, intrebarea „La ce roman lucrezi acum?“ devine inevitabila. Asadar, Florin, la ce roman lucrezi acum?
Nu lucrez la nimic in momentul de fata sau, mai bine zis, nu am nimic scris. Ma adun dupa FILIT, raspund la interviuri, ma documentez, imi fac orele. In curand vor urma cateva lansari si o lectura la ICR Istanbul unde voi participa si la targul de carte. Momentan, vocile tac. Se uita la mine cu ingaduinta. Ma tolereaza o vreme pentru ca au nevoie de mine. Mai devreme sau mai tarziu insa vor incepe sa susoteasca din nou. Cum care voci ? Dar despre ce-am vorbit pana acum?