Am văzut mașina venind înspre mine, mi-am dat seama că mergea mult prea repede pentru drumul acela și mi-a trecut prin minte, „acum să cad, n-am nici o șansă”, și culmea, în secunda următoare,de parcă un simplu gând, o simplă îngrijorare ar putea face ca viața să-și modifice cursul într-un mod radical și ireversibil, chiar am căzut, am trecut cu roțile peste o porțiune cu prundiș, m-am speriat că voi derapa, am frânat mai tare decât era cazul iar bicicleta a fugit de sub mine și dintr-o dată mă rostogoleam pe jos, nemaiputând să văd mașina, dar intuind cât de aproape era, auzind ca prin vis scârțâitul frânelor și scrâșnetul cauciucurilor alunecând pe asfalt, oprindu-mă în cele din urmă cu spatele la ea și așteptând, oarecum resemnat, iminentul impact care avea să mă trimită pe lumea cealaltă. Dar nu s-a auzit nici o izbitură. Zgomotul înfundat n-a venit. Am rămas întins pe caldarâm, vlăguit, ușurat și confuz, parcă nevenindu-mi să cred c-am scăpat teafăr. Apoi am auzit cum se deschide portiera și curând am văzut două picioare de bărbat alergând înspre mine. Mi-amintesc și acum pantofii pe care-i avea în picioare, negri, scâlciați, țin minte că m-am gândit, are și bunicul așa o pereche.  
„Ești teafăr, băiețel?” m-a întrebat bărbatul, care, mai sus de pantofi, am observat că purta o pereche de pantaloni verzi. „Da, așa cred”, am zis eu, fără să mă uit  încă la el. „Sigur? Lasă-mă să văd.” „N-am pățit nimic”, am răspuns, mai hotărât de data asta, și ca și cum aș fi vrut să-i demonstrez că spun adevărul, m-am ridicat de pe jos, încă puțin neîncrezător, inspectându-mă ca în ziua aceea în care căzusem în groapa cu broaște. Atunci mă zdrelisem puțin și-mi sărise un pantof din picior. Acum însă nu-mi lipsea nimic, nu eram julit, nu simțeam nici o durere, poate doar un disconfort vag,  în partea dreapta, în dreptul coastelor. Am început să mă șterg de praf. 
„Nu știu cum am căzut”, m-am trezit că încep să vorbesc, mai mult așa, pentru mine. „Acum eram pe bicicletă și în secunda următoare pe jos. Cred că am derapat. E prima oară când mi se întâmplă așa ceva.” „Doamne ce spaimă mi-ai dat!”, a zis bărbatul. „Poftim?”, am făcut eu. De-abia acum începeam să-i conștientizez propriu-zis existența. Era un bărbat relativ tânăr, îmbrăcat ca la țară, mi-a trecut prin minte, în pantalonii ăia verzi, și cu o cămașă cadrilată în partea de sus. Arăta speriat. „Te-am văzut pe bicicletă și apoi dintr-o dată nu mai erai. Noroc că m-au ținut frânele.” „Da”, am zis eu.  „Sigur ești bine? Vrei să te duc la spital? „Da’ n-am nimic, pentru ce să merg la spital?”, am zis eu, ridicând ușor vocea. „Stai departe? Vrei să te duc cu mașina acasă?”„Nu-i nevoie”, i-am spus, făcând un gest din cap înspre blocul meu, „stau chiar aici”. „Sigur ești bine?”, m-a mai întrebat o dată, parcă nici lui nevenindu-i să creadă. „Sigur, sigur”, l-am liniștit eu. „Bine, atunci eu plec,” a mai zis el. , „La revedere”, i-am răspuns, deși nu aveam să ne mai vedem vreodată.  
M-am uitat după bicicletă, era ciudat de departe de locul în care căzusem de pe ea, părea, nu știu de ce, o bicicletă abandonată acolo de mult timp. Totuși era a mea, n-avea cum să fie alta, așa că m-am îndreptat înspre ea, am ridicat-o de jos, am constatat că îi sărise lanțul iar ghidonul se strâmbase, și am luat-o agale spre casă, fără să mă mai uit înapoi, deși știam că omul încă nu intrase în mașină și, dacă m-aș fi întors, probabil mi-ar fi făcut din mână, încercând totodată să schițeze un zâmbet.  
M-am gândit mult la ziua aceea. Încă mă mai gândesc și azi uneori. Cine sau ce a făcut ca timpul să se oprească pentru cel aflat la volan, astfel încât eu să pot cădea în voie fără să ajung sub roțile mașinii? Pentru că multă vreme am fost convins că asta se-ntâmplase atunci. Sau, poate, îmi spuneam alteori, cineva pur și simplu mă extrăsese din timpul acela în care-mi duceam naiv existența, ziua pedalând de zor nevoie, seara uitându-mă la serialele vremii – Lumini și umbre, Omul din Atlantis, Bulevardul Paulista – ca să mă țină suspendat într-o dimensiune secretă, într-un univers paralel, îmi imaginam că poate pentru o secundă sau două chiar mă făcusem nevăzut, numai ca apoi să reapar miraculos, să mă materializez din nou pe strada aceea pe care căzusem, dar numai după ce mașina se oprise, la doar o palmă de capul meu doldora de vise, aiureli și prostii, suficient însă ca să nu fiu lovit, iar visele, aiurelile și prostiile să continue netulburate pe mai departe. Evident, azi nu mai cred așa ceva. Azi pur și simplu cred că am avut noroc, cum alte dăți am avut ghinion, și că nu-i exclus că data viitoare, oricare ar fi situația, deznodământul să fie altul.
Uneori însă, când mă aflu eu însumi la volan, mă uit pe geamul mașinii și am impresia că tot ce se întâmplă afară nu-i decât o iluzie, o părere, și dacă în momentul acela aș putea cumva să ies din mașină, tot ce puteam vedea dinăuntru ar dispărea instantaneu. Bineînțeles, nu dau niciodată curs gândului, nici măcar nu mi s-a întâmplat să iau în calcul posibilitatea de a face așa ceva. Dar sentimentul există, mi-e familiar, și nu o dată m-am întrebat dacă nu cumva, în ziua aceea, acum mai bine de treizeci de ani, mașina chiar m-a lovit. Pentru că aproape n-avea cum să nu mă lovească. Dacă, deci, m-a lovit și tot ce fac de la accidentul acela încoace e să-mi privesc existența ca de după un geam, sau de după o perdea, o existență care în realitate s-a oprit brusc în momentul impactului și tot ce mi s-a întâmplat după aceea e doar ce mi s-ar fi putut întâmpla, o proiecție la care mă uit așa cum m-aș uita la un film, pe când, în realitate, în lumea pe care am lăsat-o în urmă, sunt doar un nume pe-un mormânt, poate încă jelit uneori, de ziua mea, de sărbători, sau când se mai întâmplă ca părinții mei să-și amintească de mine.