În fiecare zi, pe la ora trei după-amiază, începea să se subțieze, până ce, în decurs de vreo două-trei ceasuri, devenea poate mai subțire decât o coală de hârtie. Apoi, încet-încet, procesul începea să se deruleze în sens invers, așa încât, spre seară, revenea complet la dimensiunile inițiale. Însă, pentru acele două, trei ore cât rămânea subțiat, el reușea ceea ce semenii lui nu reușeau decât cel mult în vis, și nici măcar acolo tot timpul sau foarte ușor: să se strecoare prin fanta dintre lumi. 

Ajungea astfel pe tărâmul celălalt, sau pe tărâmurile celelalte, pentru că dacă lumea pe care o părăsea era de fiecare dată aceeași, în momentul în care trecea prin mica deschizătură spre lumea de dincolo, peisajul și ființele care îl întâmpinau acolo nu erau niciodată la fel. Fiind atât de subțire, atât de îngust, nu-l observa nimeni pe acest musafir firav și discret care parcă ar fi fost invizibil, deși nu era, pentru că, din când în când, animale ciudate, toate un fel de struțo-cămile cum li s-ar fi spus în lumea lui, păreau să devină conștiente de prezența sa, venind înspre el, adulmecând în dreapta și-n stânga, uneori țintuindu-l chiar cu privirea, niciodată într-un mod amenințător, ci mai degrabă curios, ochii lor blajini exprimând multă, multă nedumerire. 

Oamenii în schimb, care nu erau neapărat oameni, deși  semănau bine cu ei, treceau pe lângă el fără să-l gratuleze nici măcar c-o privire, ochii lor pur și simplu nepotriviți pentru a detecta subțirimi atât de subțiri, fiind obișnuiți mai degrabă cu tușele groase, asta era evident, pentru că totul în jurul lui era lat și gros, butucănos, tăiat cu generozitate, cel puțin în comparație cu dimensiunile lui.  

“Aș fi considerat un freak în lumea asta”, își spunea, apoi se corecta, „în lumile astea”, pentru că da, ele nu erau niciodată aceleași. Totuși, aveau câteva lucruri în comun, tușele groase fiind unul dintre ele.

 Uneori, se întâmpla să mai vadă și câte un călător venit din lumea lui, poposit acolo prin intermediul visului, confuz și buimac, neînțelegând ce i se întâmplă. În momente ca astea îi venea să zâmbească, și adesea chiar o făcea. Era, de altfel, cam singura lui distracție sau, mai bine zis, consolare. Pentru că S. nu se dădea în vânt după ce i se întâmpla și nici nu putea controla ce i se întâmpla. Nu-și dorise asta, n-o ceruse în rugăciunile sale înainte de culcare, dimpotrivă, dacă se rugase, se rugase să nu se mai subțieze, pentru că subțierea era dureroasă, chiar dacă se derula după niște reguli și proceduri ce nu dădeau greș niciodată. 

Doar că nimănui nu părea să-i pese de rugăciunile lui. De aproape un an, subțierea se petrecea la aceeași oră, în fiecare zi, fără ca el să se poată opune. În prima zi se speriase îngrozitor, crezuse că are să moară, apoi se mai liniști, după care cu timpul se obișnui cu totul. Obișnuința însă nu anula durerea,  și nici n-o făcea mai suportabilă. Și nu era ca și cum deplasările lui nu erau interesante. De fapt, dacă aveau un defect, acela consta în cât de interesante mai puteau fi. Cum altfel,  când, de fapt, în lumile astea se afla tot ce gândise și experimentase omenirea de la-nceputurile ei și până în prezent, toată imaginația și experiența ei, toate proiecțiile și realitățile care existaseră până la acel moment și care aici se combinau aleatoriu (sau aparent aleatoriu) pentru a făuri ființe și peisaje stranii, dar plauzibile, sau neplauzibile, dar nu mai puțin reale și fascinante pe tărâmul în cauză. 

De fapt, asta era paradoxul, că pe tărâmurile astea, realitățile erau de sute de mii de ori mai frumoase, mai incitante, mai bizare decât era singura realitate din lumea din care venea el. Și totuși, dacă ar fi putut, el s-ar fi întors bucuros la singura realitate pe care o cunoștea, cea monotonă și predictibilă cu care se obișnuise, decât să experimenteze în fiecare zi alte și alte versiuni care se făureau chiar atunci, sub ochii lui, și care puteau conține orice. 

Și nu era ca și cum nu se gândise la cum să facă să nu mai ajungă aici, se gândise chiar de foarte multe ori, dar până acum nici un plan nu i se păruse suficient de bun. Însă azi îi venise o nouă idee și era dispus s-o-ncerce. Avea să se sinucidă. Avea să reconstruiască pe acest tărâm un moment de cumpănă din existența lui pământeană când, mergând odată cu bicicleta, în copilărie, căzuse și fusese la un pas să ajungă sub roțile unui mașini. 

Atunci nu murise, mașina frânase și se oprise la o palmă de capul lui, nesfărâmându-i țeasta ca și cum ar fi fost o coajă ce ou. Dar supraviețuirea i se păruse și atunci, și multă vreme după aceea, neverosimilă. N-avea cum să fi supraviețuit accidentului. Mașina apăruse brusc, mergea cu viteză, corpul lui, odată pornit să cadă, parcă glisase pe caldarâm, îndreptându-se la rândul lui vertiginos spre movila de fier ce venea din față. Doar dacă nu se întâmplase ceva. Ceva  misterios, mai presus de puterea lui de înțelegere. Ca de exemplu o subțiere de care nici măcar nu fusese conștient. Poate că atunci o experimentase pentru prima dată și nici măcar nu-și dăduse seama. Și totuși de ceva își dăduse seama, altfel n-ar fi trăit toată viața cu această suspiciune. În orice caz, merita să încerce. Să reconstituie momentul, să vadă ce avea să se întâmple acum. 

Închise ochii și dintr-o dată se văzu pedalând cu frenezie, grăbit să ajungă acasă sau să-și demonstreze forța mușchilor din picioare. Apoi văzu și mașina, și, la fel ca atunci, nu se sperie, nu-i fu câtuși de puțin frică, de parcă se aștepta să-i apară din față. Frână prompt și, brusc, roțile își opriră rulajul, continuând însă să alunece la vale, prinzând sub ele un strat de prundiș ivit de niciunde și făcând bicicleta să se-ncline într-o parte, aruncându-l pe el din șa de parcă ar fi fost un sac de balast, iar la contactul cu solul făcându-l să se rostogolească rapid de câteva ori. Când în sfârșit se opri, avut timp să-nțeleagă că se află cu spatele la mașină pe care în secunda următoare o auzi frânând cu zgomot, zgomotul parcă crescând în intensitate pe măsură ce roțile și grămada de fier se apropiau de el ca să-i dea lovitura de grație. Numără secundele, fără ca măcar să închidă ochii, gândindu-se ca prin vis, dar cu oarece curiozitate, la cum are să perceapă el izbitura și ce se va întâmpla după. Dacă se va mai întâmpla ceva. 

Dar izbitura nu veni. În schimb, o liniște ca de mormânt se așternu peste toate. N-avea nici un chef să se ridice. Îi era bine acolo jos, întins pe asfalt, cu spatele la mașină. Se simțea moale, neajutorat, dar cumva protejat. Dacă curând avea să vadă chipul maică-sii aplecându-se înspre el și zâmbindu-i încurajator, întinzându-i poate și-o mână ca să-l ajute să se ridice, i s-ar părea cât se poate de firesc. De fapt, chiar acum cineva se îndrepta înspre el, îi auzea pașii bocănind pe pavaj. Își ridică privirea și văzu ceea ce în lumea lui s-ar fi numit o struțo-cămilă. În lumea asta, după atâta timp, și tot n-avea habar ce nume purta.