În fiecare zi, pe la ora trei după-amiază, începea să se subțieze, până ce, în decurs de vreo două-trei ceasuri, devenea poate mai subțire decât o coală de hârtie. Apoi, încet-încet, procesul începea să se deruleze în sens invers, așa încât, spre seară, revenea complet la dimensiunile inițiale. Însă, pentru acele două, trei ore cât rămânea subțiat, el reușea ceea ce semenii lui nu reușeau decât cel mult în vis, și nici măcar acolo tot timpul sau foarte ușor: să se strecoare prin fanta dintre lumi. 

Ajungea astfel pe tărâmul celălalt, sau pe tărâmurile celelalte, pentru că dacă lumea pe care o părăsea era de fiecare dată aceeași, în momentul în care trecea prin mica deschizătură spre lumea de dincolo, peisajul și ființele care îl întâmpinau acolo nu erau niciodată la fel. Fiind atât de subțire, atât de îngust, nu-l observa nimeni pe acest musafir firav și discret care parcă ar fi fost invizibil, deși nu era, pentru că, din când în când, animale ciudate, toate un fel de struțo-cămile cum li s-ar fi spus în lumea lui, păreau să devină conștiente de prezența sa, venind înspre el, adulmecând în dreapta și-n stânga, uneori țintuindu-l chiar cu privirea, niciodată într-un mod amenințător, ci mai degrabă curios, ochii lor blajini exprimând multă, multă nedumerire. 

Oamenii în schimb, care nu erau neapărat oameni, deși  semănau bine cu ei, treceau pe lângă el fără să-l gratuleze nici măcar c-o privire, ochii lor pur și simplu nepotriviți pentru a detecta subțirimi atât de subțiri, fiind obișnuiți mai degrabă cu tușele groase, asta era evident, pentru că totul în jurul lui era lat și gros, butucănos, tăiat cu generozitate, cel puțin în comparație cu dimensiunile lui.  

“Aș fi considerat un freak în lumea asta”, își spunea, apoi se corecta, „în lumile astea”, pentru că da, ele nu erau niciodată aceleași. Totuși, aveau câteva lucruri în comun, tușele groase fiind unul dintre ele.

 Uneori, se întâmpla să mai vadă și câte un călător venit din lumea lui, poposit acolo prin intermediul visului, confuz și buimac, neînțelegând ce i se întâmplă. În momente ca astea îi venea să zâmbească, și adesea chiar o făcea. Era, de altfel, cam singura lui distracție sau, mai bine zis, consolare. Pentru că S. nu se dădea în vânt după ce i se întâmpla și nici nu putea controla ce i se întâmpla. Nu-și dorise asta, n-o ceruse în rugăciunile sale înainte de culcare, dimpotrivă, dacă se rugase, se rugase să nu se mai subțieze, pentru că subțierea era dureroasă, chiar dacă se derula după niște reguli și proceduri ce nu dădeau greș niciodată. 

Doar că nimănui nu părea să-i pese de rugăciunile lui. De aproape un an, subțierea se petrecea la aceeași oră, în fiecare zi, fără ca el să se poată opune. În prima zi se speriase îngrozitor, crezuse că are să moară, apoi se mai liniști, după care cu timpul se obișnui cu totul. Obișnuința însă nu anula durerea,  și nici n-o făcea mai suportabilă. Și nu era ca și cum deplasările lui nu erau interesante. De fapt, dacă aveau un defect, acela consta în cât de interesante mai puteau fi. Cum altfel,  când, de fapt, în lumile astea se afla tot ce gândise și experimentase omenirea de la-nceputurile ei și până în prezent, toată imaginația și experiența ei, toate proiecțiile și realitățile care existaseră până la acel moment și care aici se combinau aleatoriu (sau aparent aleatoriu) pentru a făuri ființe și peisaje stranii, dar plauzibile, sau neplauzibile, dar nu mai puțin reale și fascinante pe tărâmul în cauză. 

De fapt, asta era paradoxul, că pe tărâmurile astea, realitățile erau de sute de mii de ori mai frumoase, mai incitante, mai bizare decât era singura realitate din lumea din care venea el. Și totuși, dacă ar fi putut, el s-ar fi întors bucuros la singura realitate pe care o cunoștea, cea monotonă și predictibilă cu care se obișnuise, decât să experimenteze în fiecare zi alte și alte versiuni care se făureau chiar atunci, sub ochii lui, și care puteau conține orice. 

Și nu era ca și cum nu se gândise la cum să facă să nu mai ajungă aici, se gândise chiar de foarte multe ori, dar până acum nici un plan nu i se păruse suficient de bun. Însă azi îi venise o nouă idee și era dispus s-o-ncerce. Avea să se sinucidă. Avea să reconstruiască pe acest tărâm un moment de cumpănă din existența lui pământeană când, mergând odată cu bicicleta, în copilărie, căzuse și fusese la un pas să ajungă sub roțile unui mașini. 

Atunci nu murise, mașina frânase și se oprise la o palmă de capul lui, nesfărâmându-i țeasta ca și cum ar fi fost o coajă ce ou. Dar supraviețuirea i se păruse și atunci, și multă vreme după aceea, neverosimilă. N-avea cum să fi supraviețuit accidentului. Mașina apăruse brusc, mergea cu viteză, corpul lui, odată pornit să cadă, parcă glisase pe caldarâm, îndreptându-se la rândul lui vertiginos spre movila de fier ce venea din față. Doar dacă nu se întâmplase ceva. Ceva  misterios, mai presus de puterea lui de înțelegere. Ca de exemplu o subțiere de care nici măcar nu fusese conștient. Poate că atunci o experimentase pentru prima dată și nici măcar nu-și dăduse seama. Și totuși de ceva își dăduse seama, altfel n-ar fi trăit toată viața cu această suspiciune. În orice caz, merita să încerce. Să reconstituie momentul, să vadă ce avea să se întâmple acum. 

Închise ochii și dintr-o dată se văzu pedalând cu frenezie, grăbit să ajungă acasă sau să-și demonstreze forța mușchilor din picioare. Apoi văzu și mașina, și, la fel ca atunci, nu se sperie, nu-i fu câtuși de puțin frică, de parcă se aștepta să-i apară din față. Frână prompt și, brusc, roțile își opriră rulajul, continuând însă să alunece la vale, prinzând sub ele un strat de prundiș ivit de niciunde și făcând bicicleta să se-ncline într-o parte, aruncându-l pe el din șa de parcă ar fi fost un sac de balast, iar la contactul cu solul făcându-l să se rostogolească rapid de câteva ori. Când în sfârșit se opri, avut timp să-nțeleagă că se află cu spatele la mașină pe care în secunda următoare o auzi frânând cu zgomot, zgomotul parcă crescând în intensitate pe măsură ce roțile și grămada de fier se apropiau de el ca să-i dea lovitura de grație. Numără secundele, fără ca măcar să închidă ochii, gândindu-se ca prin vis, dar cu oarece curiozitate, la cum are să perceapă el izbitura și ce se va întâmpla după. Dacă se va mai întâmpla ceva. 

Dar izbitura nu veni. În schimb, o liniște ca de mormânt se așternu peste toate. N-avea nici un chef să se ridice. Îi era bine acolo jos, întins pe asfalt, cu spatele la mașină. Se simțea moale, neajutorat, dar cumva protejat. Dacă curând avea să vadă chipul maică-sii aplecându-se înspre el și zâmbindu-i încurajator, întinzându-i poate și-o mână ca să-l ajute să se ridice, i s-ar părea cât se poate de firesc. De fapt, chiar acum cineva se îndrepta înspre el, îi auzea pașii bocănind pe pavaj. Își ridică privirea și văzu ceea ce în lumea lui s-ar fi numit o struțo-cămilă. În lumea asta, după atâta timp, și tot n-avea habar ce nume purta.     
 
 
 
 
 
 
 

Nu mai știu, asta dacă am știut vreodată, cu ce treburi veniseră în oraș și cum într-o seară au ajuns și la noi, cert e că într-una din zilele alea, zile care păreau de fapt una singură, lungă și mohorâtă,  pentru că nu se întâmpla niciodată nimic, în afară de faptul că se întâmplau toate,  m-am trezit cu ei la masa, doi americani, soț și soție, invitați probabil de taică-meu și serviți cu mâncare de maică-mea, și care, pentru câteva ore, au schimbat atmosfera de la noi din familie, atmosferă în mare dominată de apatie, în ceva cu totul diferit (radios, i-aș putea spune), atât de diferit pentru noi și vremurile de-atunci încât e foarte posibil ca nimeni să nu fi pomenit măcar o singură dată seara aceea, seară care, odată consumată, trebuie să ne fi lăsat deopotrivă neconsolați și uimiți, dorindu-ne ca ea să nu fi avut loc niciodată și să se întâmple din nou.

Zic asta pentru că, spre deosebire de noi, deși ne-am străduit și noi să fim la înălțime, americanii aceștia erau foarte bine dispuși. Nu numai că nu le tăcea gura o secundă, nici măcar atunci când mâncau, dar și râdeau mult iar când râdeau le plăcea întotdeauna să râdă zgomotos. Nu știu de ce, dar peste ani, amintindu-mi de ei, mi-a trecut prin minte că trebuie să fi fost texani, ca și cum numai texanii sunt zgomotoși și joviali și puțin necizelați și nu par să fie chinuiți de nici o grijă de pe lume. 

Nu cred că pe vremea aceea, dacă m-ar fi întrebat careva, aș fi putut să-i spun foarte multe despre America, ce reprezenta ea și care erau relațiile dintre țările noastre. Eram prea puțin ideologizat la vârsta aia, și nici ulterior, cu un an și ceva înainte de ’89 când am primit de la un american pe plajă, la Mamaia, un breloc pe care scria VOA și taică-meu mi-a spus că înseamnă Voice of America, Vocea Americii, și că era un post de radio american interzis în România, nici atunci nu cred că mi-a fost foarte clar pentru ce era interzis radioul respectiv în republica noastră socialistă. Totuși, două lucruri știam sigur despre America, și anume că era o țară bogată și foarte mare.

Introvertit cum deja începusem să fiu, nu-mi amintesc să fi interacționat prea mult cu cei doi. Nu știam engleză foarte bine, de fapt abia dacă îngăimam și eu câteva cuvinte acolo, n-aș fi putut să mă exprim coerent într-o frază mai lungă de “How do you do,  my name is, I’m glad to meet you, I am 10 years old, yes, I am fine, thank you very much.”  Și chiar dacă aș fi putut, am sentimentul că tot n-aș fi deschis gura prea mult, timorat nu atât de debitul lor verbal, de șuvoiul de bună dispoziție care se revărsa din ei împreună cu cuvintele, cât, mai ales, de siguranța de sine pe care o emanau, nu zic, ușor de emanat în compania a trei amărâți, trăitori în cel mai negru comunism după cel din Coreea de Nord, dar chiar și așa, sau tocmai de aceea, copleșitoare, și care transpărea în tot ce făceau și spuneau de parcă cineva le-ar fi înregistrat toate vorbele, gesturile și comportamentul și dacă ar fi constatat că a existat măcar un minut în care să nu fi dat dovadă de siguranță de sine, i-ar fi pedepsit aspru pentru asta. Cred că toți am fost timorați în seara aceea de prezența lor, inclusiv taică-meu care a vorbit cel mai mult (știa relativ bine engleză, o învățase la facultate, chiar dacă după aia devenise profesor de franceză) și nu părea deloc intimidat sau complexat, dar clar trebuie să fi fost, căci mi-l amintesc vorbind încet, cum nu-i era felul, sau poate doar părea că vorbește încet în comparație cu ei, sau chiar era timorat, dar nu neapărat de americani, deși și de ei, ci mai mult la gândul că cineva l-ar fi putut turna la Securitate că adusese străini în casă fără să anunțe sau să ceară permisiunea în prealabil. De maică-mea, în mod ciudat, nu-mi amintesc nimic în seara aceea, ea era oricum destul de tăcută și fără să fie timorată, în mintea mea e aproape ca și cum n-ar fi fost de față, deși ea s-a ocupat cu servitul la masă și cu siguranță tot ea a gătit, poate ajutată și de bunică-mea, și acum îmi dau seama că invitația trebuie să fie fost făcută cu câteva zile înainte, altfel masa  n-ar fi putut fi pregătită cu atâta minuțiozitate, deși în amintirile mele prezența lor la noi în casă are în continuare aerul unei improvizații, o decizie luată doar cu câteva minute înainte de a ne/mă pomeni cu ei la ușă. 

Nu mai țin minte despre ce s-a vorbit la masă și cât a durat ea propriu-zis. Știu doar că la un moment dat taică-meu mi-a zis că Jim ar vrea să vadă camera mea și să merg cu el să i-o arăt. „Sigur”, am zis, deși nu-mi făcea prea mare plăcere. „Ei, lasă”, m-am gândit apoi, „îi arăți colecția de timbre, de surprize de gumă de mestecat, mașinuțele chinezești, o scoți tu cumva la capăt.” “This is my room”, i-am zis americanului, când am intrat în chichineața mea.  “Sit down here”, am adăugat, indicându-i patul. “You like stamps?” “Sure”, a zis el. “I show you”, i-am spus și am scos cele patru clasoare. “I have coins too”, l-am avertizat, deși până la urmă monedele n-au mai fost etalate. Americanul scotea sunete de surpriză și încântare ori de câte ori dădeam pagina clasoarelor, „uau” zicea, „ămeizing” sau “veri nais” precum și ceva ce-mi suna ca „o să-m” ca în „o să-mi dau seama mai încolo” sunete și vorbe pe care le-a reluat și când i-am arătat mașinuțele chinezești pe care le țineam pe un raft în șifonier. Eram foarte mândru de ele și mă bucuram să văd că americanul apreciază colecția mea la justa ei valoare. Cu atât mai mult mi s-a părut de neînțeles gestul lui de la final, chiar înainte de a pleca când a scos o cutiuță din buzunar și mi-a întins-o. “Dis iz for iu”, mi-a zis, “for ioăr călecșăn”, și mi-a zâmbit larg, dezvelindu-și pentru a nu știu câta oară dinții albi și perfect aliniați.  „Pentru colecția ta”, mi-a tradus taică-meu care probabil îi spusese ce mi-ar fi plăcut să primesc.  M-am uitat cu atenție și, da, într-o laterală cutia devenea transparentă lăsând să se vadă o chestie care arăta ca o mașinuță.  „Poți s-o scoți din cutie și să te uiți mai bine la ea”, a plusat taică-meu, din politețe față de oaspeți. Nu simțeam nici un dram de curiozitate pentru jucărică, dar m-am conformat. În afară de faptul că era mica, mai era și de plastic, realizam acum. Și nici măcar nu scria ceva pe ea, ca de exemplu Ford sau Chevrolet. Oricum aș fi luat-o, nu se putea compara cu mașinuțele mele chinezești care erau mari, lucioase și din tablă, ca să nu mai zic că scoteau și sunete de motor când le învârteam roțile.  M-am chinuit să schițez un zâmbet de apreciere, dar nu prea mi-a ieșit. Probabil și americanul și-a dat seama că ceva era în neregulă căci l-a întrebat pe taică-meu dacă “something is wrong.”  „E ceva în neregulă cu mașinuța?”, m-a întrebat taică-meu. „Da,” am zis eu foarte convins. „Ce anume?” a făcut el. „Nu-mi place”, i-am spus. „Nu pot să traduc asta,” mi-a zis taică-meu. „E mica și e de plastic”, am continuat eu, de parcă nici nu-l auzisem. Taică-meu a zâmbit încurcat și i-a zis ceva americanului ce n-am înțeles. “OK”, a zis el, dar eu nu l-am lăsat să continue. „Și nu înțeleg cum poate o mașinuță atât de mica să provină dintr-o țară atât de mare. Spune-i și asta!” În mai puțin de cinci minute devenisem de-a dreptul ciufut, de parcă mi se făcea  o mare nedreptate și nimeni nu părea să conștientizeze acest fapt. “Ok, I get it,” a făcut americanul și a zâmbit, asta după ce taică-meu i-a tradus. “But you see, that’s not American. To tell you the truth, I bought you this from here. From the store in the hotel.  But if you want an American car, a truly American model car, I’m going to send you one when I get home. What do you say about that?” Cu răbdarea dată de rușine, taică-meu traducea cuvânt cu cuvânt tot ce spunea americanul. Ochii mi-au sclipit de bucurie. O mașinuță americană adevărată, cum să nu! “I say yes”, am zis eu,  „dar să fie mare”, am continuat, deși taică-meu nu s-a mai obosit să traducă și continuarea, ceea ce nu m-a deranjat. Urma să am o mașinuță americană, „astea sigur îs mari”, m-oi fi gândit. Apoi ne-am luat rămas bun, taică-meu a ieșit cu ei să-i conducă iar eu am rămas cu maică-mea în casă și cu ochii strălucind intens în orbite.

Multă vreme m-am gândit la ziua când aveam să primesc mașinuța aceea. Ce frumoasă avea să fie! Nu știu de ce, dar mi-o imaginam roșie și strălucitoare și că va fi adusă de taică-meu care o să intre la mine în cameră cu o figură misterios-încântată și o să mi-o întindă, aproape ceremonios, spunându-mi "iată ce-ai primit de la Jim". Nu-i uitasem numele, taică-meu mi-l spusese și pe al ei, însă cum nu de la ea urma să primesc mașinuța, ce rost avea să i-l țin minte?  

Zilele, apoi săptămânile și apoi lunile au trecut și mașinuța nu mai venea. De la un moment dat am început să-mi pierd speranța, apoi am uitat cu totul de ea. Și dacă acum credeți c-am să spun „și chiar atunci, m-am trezit cu un pachețel la poștă în care se afla mașinuța, roșie, strălucitoare și mare exact așa cum mi-o imaginasem”, ei bine vă înșelați, pentru că nu mi-a parvenit nici până în ziua de azi, chit că n-am să știu niciodată dacă Jim într-adevăr nu mi-a trimis-o, sau n-a ajuns ea, fiind pur și simplu luată de vreun vameș și tată iubitor pentru băiatul lui. Am rămas însă cu mașinuța luată de american din shop, cum li se spunea pe atunci magazinelor aflate de obicei în lobby-urile hotelurilor, și de la care nu puteai cumpăra decât cu valută, mașinuța pe care la-nceput nu dădusem doi bani, dar pe care, după un timp, am început s-o privesc cu alți ochi.  Era mică, într-adevăr, și de plastic, dar nu era făcută de mântuială, detaliile chiar așa minuscule cum erau, erau totuși acolo, începusem să mă uit la ea cu o lupă și în fiecare zi descopeream ceva nou, neașteptat și încântător. Încet, încet, am început să-mi inoculez gândul că era făcută în America, că Jim o cumpărase poate din aeroport (cum se chema ăla al lor mare, JFK?), chiar înainte de plecare, simțind cumva că un băiat din România va ști s-o aprecieze la adevărata ei valoare. Engleza mea se îmbunătățise între timp, iar asta mă ajutase să țes un adevărat dialog între mine și american. Eu îi spusesem, ca în realitate, că e “small and made of plastic and I don’t like it” la care el, cu deplina-i siguranță de sine îmi replica, “That may be, son, that may be. But it’s American, God dammit, it’s 100% American!” Și vorbele lui mă umpleau de bucurie și mândrie, aveam o mașinuță mica, dar era americană, venea de acolo, fusese fabricată acolo, și ori de câte ori atingeam plasticul acela cândva nesuferit, atingeam, de fapt, o bucățică din America însăși! Și nimic nu era mai înălțător și mai fantastic și mai dătător de încredere în sine decât să atingi o bucățică din America însăși, așa credeam eu pe-atunci. 

Am văzut mașina venind înspre mine, mi-am dat seama că mergea mult prea repede pentru drumul acela și mi-a trecut prin minte, „acum să cad, n-am nici o șansă”, și culmea, în secunda următoare,de parcă un simplu gând, o simplă îngrijorare ar putea face ca viața să-și modifice cursul într-un mod radical și ireversibil, chiar am căzut, am trecut cu roțile peste o porțiune cu prundiș, m-am speriat că voi derapa, am frânat mai tare decât era cazul iar bicicleta a fugit de sub mine și dintr-o dată mă rostogoleam pe jos, nemaiputând să văd mașina, dar intuind cât de aproape era, auzind ca prin vis scârțâitul frânelor și scrâșnetul cauciucurilor alunecând pe asfalt, oprindu-mă în cele din urmă cu spatele la ea și așteptând, oarecum resemnat, iminentul impact care avea să mă trimită pe lumea cealaltă. Dar nu s-a auzit nici o izbitură. Zgomotul înfundat n-a venit. Am rămas întins pe caldarâm, vlăguit, ușurat și confuz, parcă nevenindu-mi să cred c-am scăpat teafăr. Apoi am auzit cum se deschide portiera și curând am văzut două picioare de bărbat alergând înspre mine. Mi-amintesc și acum pantofii pe care-i avea în picioare, negri, scâlciați, țin minte că m-am gândit, are și bunicul așa o pereche.  

„Ești teafăr, băiețel?” m-a întrebat bărbatul, care, mai sus de pantofi, am observat că purta o pereche de pantaloni verzi. „Da, așa cred”, am zis eu, fără să mă uit  încă la el. „Sigur? Lasă-mă să văd.” „N-am pățit nimic”, am răspuns, mai hotărât de data asta, și ca și cum aș fi vrut să-i demonstrez că spun adevărul, m-am ridicat de pe jos, încă puțin neîncrezător, inspectându-mă ca în ziua aceea în care căzusem în groapa cu broaște. Atunci mă zdrelisem puțin și-mi sărise un pantof din picior. Acum însă nu-mi lipsea nimic, nu eram julit, nu simțeam nici o durere, poate doar un disconfort vag,  în partea dreapta, în dreptul coastelor. Am început să mă șterg de praf. 

„Nu știu cum am căzut”, m-am trezit că încep să vorbesc, mai mult așa, pentru mine. „Acum eram pe bicicletă și în secunda următoare pe jos. Cred că am derapat. E prima oară când mi se întâmplă așa ceva.” „Doamne ce spaimă mi-ai dat!”, a zis bărbatul. „Poftim?”, am făcut eu. De-abia acum începeam să-i conștientizez propriu-zis existența. Era un bărbat relativ tânăr, îmbrăcat ca la țară, mi-a trecut prin minte, în pantalonii ăia verzi, și cu o cămașă cadrilată în partea de sus. Arăta speriat. „Te-am văzut pe bicicletă și apoi dintr-o dată nu mai erai. Noroc că m-au ținut frânele.” „Da”, am zis eu.  „Sigur ești bine? Vrei să te duc la spital? „Da’ n-am nimic, pentru ce să merg la spital?”, am zis eu, ridicând ușor vocea. „Stai departe? Vrei să te duc cu mașina acasă?”„Nu-i nevoie”, i-am spus, făcând un gest din cap înspre blocul meu, „stau chiar aici”. „Sigur ești bine?”, m-a mai întrebat o dată, parcă nici lui nevenindu-i să creadă. „Sigur, sigur”, l-am liniștit eu. „Bine, atunci eu plec,” a mai zis el. , „La revedere”, i-am răspuns, deși nu aveam să ne mai vedem vreodată.  

M-am uitat după bicicletă, era ciudat de departe de locul în care căzusem de pe ea, părea, nu știu de ce, o bicicletă abandonată acolo de mult timp. Totuși era a mea, n-avea cum să fie alta, așa că m-am îndreptat înspre ea, am ridicat-o de jos, am constatat că îi sărise lanțul iar ghidonul se strâmbase, și am luat-o agale spre casă, fără să mă mai uit înapoi, deși știam că omul încă nu intrase în mașină și, dacă m-aș fi întors, probabil mi-ar fi făcut din mână, încercând totodată să schițeze un zâmbet.  

M-am gândit mult la ziua aceea. Încă mă mai gândesc și azi uneori. Cine sau ce a făcut ca timpul să se oprească pentru cel aflat la volan, astfel încât eu să pot cădea în voie fără să ajung sub roțile mașinii? Pentru că multă vreme am fost convins că asta se-ntâmplase atunci. Sau, poate, îmi spuneam alteori, cineva pur și simplu mă extrăsese din timpul acela în care-mi duceam naiv existența, ziua pedalând de zor nevoie, seara uitându-mă la serialele vremii – Lumini și umbre, Omul din Atlantis, Bulevardul Paulista – ca să mă țină suspendat într-o dimensiune secretă, într-un univers paralel, îmi imaginam că poate pentru o secundă sau două chiar mă făcusem nevăzut, numai ca apoi să reapar miraculos, să mă materializez din nou pe strada aceea pe care căzusem, dar numai după ce mașina se oprise, la doar o palmă de capul meu doldora de vise, aiureli și prostii, suficient însă ca să nu fiu lovit, iar visele, aiurelile și prostiile să continue netulburate pe mai departe. Evident, azi nu mai cred așa ceva. Azi pur și simplu cred că am avut noroc, cum alte dăți am avut ghinion, și că nu-i exclus că data viitoare, oricare ar fi situația, deznodământul să fie altul.

Uneori însă, când mă aflu eu însumi la volan, mă uit pe geamul mașinii și am impresia că tot ce se întâmplă afară nu-i decât o iluzie, o părere, și dacă în momentul acela aș putea cumva să ies din mașină, tot ce puteam vedea dinăuntru ar dispărea instantaneu. Bineînțeles, nu dau niciodată curs gândului, nici măcar nu mi s-a întâmplat să iau în calcul posibilitatea de a face așa ceva. Dar sentimentul există, mi-e familiar, și nu o dată m-am întrebat dacă nu cumva, în ziua aceea, acum mai bine de treizeci de ani, mașina chiar m-a lovit. Pentru că aproape n-avea cum să nu mă lovească. Dacă, deci, m-a lovit și tot ce fac de la accidentul acela încoace e să-mi privesc existența ca de după un geam, sau de după o perdea, o existență care în realitate s-a oprit brusc în momentul impactului și tot ce mi s-a întâmplat după aceea e doar ce mi s-ar fi putut întâmpla, o proiecție la care mă uit așa cum m-aș uita la un film, pe când, în realitate, în lumea pe care am lăsat-o în urmă, sunt doar un nume pe-un mormânt, poate încă jelit uneori, de ziua mea, de sărbători, sau când se mai întâmplă ca părinții mei să-și amintească de mine.

Cum s-o spun? Cum, Dumnezeu, să intru în viața mea de atunci? 

Aveam vreo zece ani pe vremea aceea și încă locuiam în apartamentul tip vagon cu două camere din blocul vechi, cu două scări, construit de est-germani în anii ’50 și chiar dacă ai mei nu divorțaseră încă – divorț care, atunci când în final s-a produs, m-a luat total prin surprindere, pentru că, în pofida faptului că îi văzusem de multe ori certându-se, răcnind unul la altul cu atâta convingere de-ai fi zis că nu mai exista altceva pe lume cu o miză mai mare, nu credeam că atunci când doi oameni nu se mai simt bine unul în prezența celuilalt, se mai poate face ceva ca situația lor să se schimbe, ca și cum faptul că nu se mai înțelegeau n-avea propriu-zis de-a face cu ei, ci era mai degrabă un dat, una din multele poveri ale vieții, ca atunci când ai un accident de mașină de pe urma căruia rămâi cu un șchiopătat permanent, sau fără o mână sau un ochi, și apoi pur și simplu trebuie să trăiești așa, încercând să te adaptezi la noua situație, așadar chiar dacă ai mei nu divorțaseră încă, eu începusem să mă transform în copilul introvertit care aveam să devin, cel care nu simțea nevoia să interacționeze nici cu alți copii și nici cu alți oameni în general, preferând să-și petreacă timpul de unul singur, în casă, dar și afară.  

Foarte aproape de blocul în care stăteam era un nuc mare, bătrân, în care începusem să mă cațăr din vară ca să mă adăpostesc de căldură (fără să trebuiască ca pentru asta să intru în casă), dar în care mă urcasem după aceea și toamna și, dintr-un fel de rutină sau dependență, continuasem să fac lucrul ăsta și după ce toamna trecuse, la fel cum alți copii, dacă stau lângă mare, mai merg și stau pe plajă și în miezul iernii, chiar dacă nu mai intră în apă sau nu se mai dezbracă de haine, dar de dus tot se duc pentru că așa s-au obișnuit. 

Ca să ajung în copac mai întâi trebuia să mă cocoț pe dugheana unui cizmar care era cam nesuferit (avusesem nenumărate ocazii să constat asta pentru că, de fiecare dată când mă duceam la el, ba cu pantofi de-ai mei, ba cu ce-mi dădeau ai mei să-i duc, el se găsea să comenteze ceva, de genul „tu nu știi să porți pantofii, băiete”, sau  „ia uite, pantofi noi și deja i-ai rupt”, încât reușea să te facă să te simți prost că apelai la serviciile sale, de parcă nu asta era meseria lui sau și-ar fi făcut-o pe gratis) așa că de obicei așteptam să-și închidă coșmelia sau o ocoleam, abordând-o din lateral, unde nu exista geam, și deci nu puteam fi văzut, apoi, încet, ca o pisică, nu însă la fel de agil ca ea, ajutându-mă de vreun bolovan sau cauciuc vechi sau sprijinindu-mă pur și simplu de zidul din spatele dughenei, mă cățăram pe șandramaua de lemn încercând să fac cât mai puțin zgomot dacă cizmarul mai era înăuntru, deși nu cred că m-ar fi auzit din cauza radioului pe care-l ținea tot timpul deschis când lucra, dar și a faptului că am impresia că era cam surd pentru că vorbea mereu tare și părea că nu aude niciodată ce-i spui, nu pentru că te punea să repeți cuvintele, ci pentru că vorbea mai tot timpul peste tine încât la un moment dat ți se făcea lehamite să mai deschizi gura de față cu el. 

De pe acoperișul dughenei îmi făceam puțin vânt și săream pe-un garaj ceva mai înalt, pe-o serie de garaje mai precis, niște coșmelii și ele, peste care se turnase un covor de smoală încât vara, dacă era foarte cald, trebuia să pășești cu grijă ca să nu ți se prindă picioarele în ea, căci smoala se încingea și devenea vâscoasă, însă altfel era plăcută la atingere, ca un cauciuc moale pe care îmi venea tot timpul să sar, ca pe pat, iar de pe garaje mai mergeam puțin și ajungeam la copac, în care aproape că pășeam, așa de aproape era, și ajungeam direct între crengi, care erau groase și rezistente, numai bune să te cațeri pe ele, și în care, de altfel, sfârșeam prin a-mi face culcuș. Toată toamna mă îndeletnicisem cu mâncatul de nuci, pe care trebuise mai întâi să le scot din carapacea lor verde, să le sparg, să înlătur și membrana subțire care le acoperea miezul, îndeletnicire migăloasă, mare consumatoare de timp, care-mi colorase mult timp mâinile în maro, vara de dinainte mi-o petrecusem mai mult citind, ferit de priviri indiscrete sau de cicăleala alor mei, incluzând aici și bunicii, sau mai ales bunicii, dar odată ce venise iarna iar frunzele care odinioară îmi ținuseră de umbră și mă protejaseră de privi indiscrete dispăruseră, constatasem că nu prea mai aveam ce face în copac în afară poate de a mă uita în casele oamenilor. 

Nu atât de aproape cum erau garajele, dar suficient de aproape de nuc, era peretele lateral al unui bloc asemănător cu cel în care stăteam eu, în care, întâmplarea face, locuia și nebuna cvartalului, o femeie de vreo cincizeci de ani care ieșea cam o dată la două zile la geam și începea să peroreze cu orele, timp în care reușea să-l înjure și pe Ceaușescu de vreo câteva ori, fără să pățească ceva pentru asta, dar geamurile ei nu erau pe lateral ci în față și oricum nu erau la etajul pe care-l vedeam eu, care era doi. Nu fusese nimic premeditat și nici nu dobândisem vreo fascinație aparte pentru îndeletnicirea asta. Dar presupun că simțisem nevoia să am totuși un scop pentru a continua să fac ce făceam, dincolo de tabietul în sine, ceva care să-mi dea un motiv (pretext?) să-mi duc tabietul mai departe chiar și acum când se întuneca atât de devreme și era frig, pentru că trebuie să recunosc că dincolo de inerentele modificări ambientale, climaterice, continuam să simt, mai ales după lăsarea întunericului, că atâta timp cât mă aflam acolo, înfășurat în crengile copacului, eram în siguranță, și în același timp nu mai eram deloc, ca și cum aș fi dispărut de pe fața pământului, iar gândul ăsta mă făcea să zâmbesc, îmi stârnea o bucurie lăuntrică similară celei pe care o simțisem altădată când timp de câteva luni bune avusesem o fantezie bizară la care mă surprindeam revenind, tocmai pentru că-mi dădea o neînchipuită stare de bine. Se făcea, îmi amintesc și acum, că cineva, o rudă, un prieten, o persoană apropiată, îmi făcuse o nedreptate uriașă, rămasă însă tot timpul neprecizată, care, bineînțeles, se înrâurise nefast asupra mea. Fusesem forțat să plec din oraș, apoi chiar din țară, ajunsesem pe meleaguri străine unde, la început, îmi venise foarte greu să mă adaptez, să mă deprind cu alte obiceiuri și o altă limbă, oamenii nu erau nici ei prea prietenoși, însă treptat lucrurile începuseră se schimbe, încet-încet îmi revenisem, îmi refăcusem viața pentru ca într-o zi să mă întorc în țară, un tânăr împlinit, a cărui singură răzbunare pentru ce i se făcuse era tocmai că reușise să triumfe și să-și vadă mai departe de viață. 

Aveam acces la un număr limitat de ferestre, o sufragerie, un dormitor, o baie și-o bucătărie, nu toate aparținând aceluiași apartament, deși pe-atunci așa credeam, și de cele mai multe ori nici nu vedeam mare lucru, o bucată dintr-o bibliotecă plină de cărți, un colț de aragaz și de masă, o jumătate de chiuvetă și un sfert dintr-o cadă, un tablou, și foarte rar oameni, și nici atunci cu fețele clare, de parcă ar fi fost niște fantome pe care nu puteam să le văd decât atunci când aveau ele chef să se lase văzute, dar care îmi deveniseră între timp atât de familiare încât uneori, noaptea, visam că-s acolo, în bucătăria pe care o bănuiam la fel de înghesuită ca a mea, dar pe masa căreia se afla o altă mușama, sau în baie, cufundat în cadă plină cu apă fierbinte, dar având la îndemână un alt fel de șampon decât cel pe care-l foloseam eu. Alteori, ziua, mă surprindeam (deși, de la o vreme, începusem să nu mă mai surprind) așteptându-mă să găsesc tabloul din sufrageria pe care o vedeam din copac, în sufrageria mea, și invers, așteptându-mă ca din copac să recunosc în casa în care mă uitam câteva lucruri din casa mea, televizorul, poate, sau recamierul, sau cele două fotolii. Mă gândeam, de asemenea, știind pe de o parte că n-avea cum să fie așa, dar pe de alta că n-ar fi fost total imposibil, că într-o zi urma să mă văd și pe mine acolo, în spatele geamurilor murdare și ale perdelelor străvezii, un copil interiorizat și serios citind dintr-o carte sau făcându-și de lucru prin casă, și atunci aproape că începeam să-l întrezăresc pe băiatul acela, ca și cum simplul meu gând i-ar fi dat contur, l-ar fi făcut real, din ce în ce mai real, poate într-un final chiar mai real decât mine, pentru că el era acolo, trebăluind sau stând nemișcat, concentrat la ceva, pe când eu eram doar o simplă privire, lipsită dintr-o dată de corp, de gândire, un ochi bizar, cel mult, care n-avea cum să existe decât poate în imaginația cuiva, poate chiar a băiatului care-și ducea existența în spatele perdelelor acelea, și care știa, da, știa de existența privirii, a celuilalt băiat, pentru că el îl gândise primul, el și-l imaginase, el îi dăduse suflare. În momente ca acestea mă simțeam mic și insignifiant și lipsit de concretețe, o simplă proiecție a minții cuiva, dar nu în sens negativ, pentru că gândul nu mă speria ci, dimpotrivă, îmi aducea un fel de alinare, o stare de bine și liniște sufletească, pentru că nu mai eram responsabil pentru viața mea, nu mai trebuia să fiu atent la ce fac și cum fac ca să nu greșesc (cu) ceva,  să nu supăr pe cineva, iar certurile alor mei nu mai erau nici ele atât de importante pentru că dacă eu nu eram real, atunci nici ei și nici ele nu existau în realitate, și pe ei și-i imaginase cineva și era suficient ca cel care și-i imaginase să nu și-i mai imagineze ca ei să dispară pentru totdeauna ca și cum n-ar fi fost niciodată. Gândul că în felul ăsta puteam să rămân singur, fără să-i mai văd vreodată mă speria cumva, dar nu foarte tare, pentru că și eu puteam să dispar în orice secundă și atunci nici unul din noi n-ar mai fi avut vreo importanță pentru nimeni, oricum nu fusesem altceva decât niște simple plăsmuiri. Nu puteam decât să sper că în familia băiatului pe care îl întrezăream mișcându-se sau nu în spatele ferestrelor murdare, a perdelelor străvezii, nu existau prea multe necazuri, că părinții lui se înțelegeau bine și se purtau frumos unul cu celălalt, și-atunci parcă îi vedeam și pe ei, pe toți trei laolaltă, așezați la masă sau pe canapea, uitându-se la niște poze sau făcând fiecare altceva, dar rămânând totuși împreună, conectați între ei de un fir invizibil, ca și cum fiecare s-ar fi gândit la celălalt în timp ce-și vedea de treburile lui, chiar dacă nu-și aruncau nici o vorbă, nici măcar o privire. 

Într-una din zilele acelea, când mă suisem deja în copac, era, țin minte, după Moș Nicolae, care trecuse de parcă nici n-ar fi venit, și afară încă nu ninsese, deși cerul era permanent mohorât, am asistat la o scenă aparte. Nu mai țin minte ce făceam în momentul acela, poate chiar îmi imaginam unul din lucrurile de mai sus, când dintr-o dată, și mai mult cu coada ochiului, am văzut întâmplându-se ceva, o mișcare repezită, un gest scurt, precis și mânios, asemenea unui arc ce se-ntinde pentru a reveni imediat în punctul din care a plecat, și care a avut darul să mă smulgă din apatia în care mă cufundasem, de parcă energia degajată de gestul acela ar fi venit toată înspre mine, m-ar fi străpuns, făcându-mă să mă cutremur, ca apoi să dispară ca și când n-ar fi existat niciodată. La geamul de la dormitor am văzut atunci un bărbat și o femeie, destul de tineri, sau destul de bătrâni, așa cum și-i imaginează copiii, care stăteau unul în fața celuilalt, la o distanță foarte mică unul de altul, și nu făceau nimic. Părul femeii era răvășit, îi venise în față, acoperindu-i-o parțial, în timp ce fața bărbatului se vedea clar și părea surprinsă. Surprinsă și aprigă, de-ai fi zis că bărbatul se afla în fața unui obstacol pe care nu-l anticipase, dar pe care era hotărât să-l depășească. Au stat așa câteva secunde bune, fără să zică nimic, măsurându-se din priviri ca doi luptători înainte de a se prinde de gât, după care el i-a zis ceva, iar ea a început imediat să plângă, ca la comandă, pentru că și-a dus mâinile la față și a început să se zguduie, zăvorâtă dintr-o dată în intensitatea trăirii aceleia. Am înghițit în sec, dar dincolo de asta am rămas nemișcat, deși simțeam nevoia să mă mișc, să fac ceva, nu știu. Atunci el a dat să se apropie de ea, dar a fost îmbrâncit cu forță înapoi, după care cred că am închis ochii o secundă sau două pentru că atunci când i-am deschis din nou femeia dispăruse din cameră. Bărbatul a mai rămas câteva clipe acolo, parcă gândindu-se la un plan de bătaie, apoi a dispărut și el, și imediat după aceea s-a stins și lumina care bănuiesc că era aprinsă când au intrat ei în cameră. Am mai stat puțin acolo, la fel de nemișcat, dar alert și încordat, cu toate simțurile simultan amorțite și ascuțite, căutând să văd dacă-i mai pot zări pe la vreunul din celelalte geamuri, și nereușind. Atunci am hotărât să mă dau jos din copac și am făcut-o cu gesturi repezite și nesigure, ca și când aș fi fost urmărit de cineva de care mi-era frică, dar față de care aveam totuși un oarecare avans. Când am ajuns jos mi-a trecut prin minte că trebuie să fi fost roșu la față pentru că îmi ardeau obrajii și-mi țiuiau urechile de parcă tocmai luasem o palmă, sau fusesem prins făcând ceva rușinos. M-am dat jos din copac, și deși nu erau nici măcar douăzeci de metri până la scară blocului și afară era frig, nu m-am dus în casă, ci am început să merg în partea opusă, încercând să mă îndepărtez cât mai mult de copac, de apartament, și de al meu și de al lor, ca și cum cu cât m-aș fi îndepărtat mai mult, cu atât mi-aș mai fi adus aminte mai puțin de cele văzute pentru ca în final să nu mai țin minte nimic. La un moment dat, culmea, a început să ningă, zic culmea pentru că așteptasem atât de mult ninsoarea asta, pe vremea aia așteptam să ningă cu aceeași disperare cu cât azi aștept să nu ningă, dar în loc să mă bucur, fulgii mari care acum cădeau din belșug mai degrabă mă agasau, de parcă aș fi știut deja că n-avea să se aleagă nimic de ei, aveau să cadă și apoi să se topească, iar a doua zi totul va arată neschimbat. Sau și mai rău, că aveau să se depună, iar a doua zi, când mă voi trezi dimineață, totul va fi alb, acoperit de zăpadă, iar eu, fără să-mi pot explica prea bine de ce, nu mă voi putea bucura nici de ea, și nici de vacanță pe care zăpada o anunța cu promptitudine în fiecare decembrie, la fel cum apariția bradului pe balcon anunțase o bună bucată de vreme venirea negreșită a Moșului.

Cum mergeam așa, fără să mă intereseze încotro, am auzit la un moment dat mieunatul unui pui de pisică. Mieuna tare, disperat, și m-am gândit că a rămas fără mamă, și chiar dacă aș fi putut să încerc să-l găsesc, ca mai apoi să mă întorc la el cu un pic de mâncare, nu mi-a trecut prin cap decât că e un pui de pisică și că sunt lucruri mult mai importante pe lumea asta decât mieunatul unui pui de pisică.

Cred că țara asta ar fi mai interesantă dacă ar avea mai mulți străini în ea.

Citiți tot interviul aici.

inteviu publicat pe suplimentuldecultura_ro

Florin Iorga

Cu cel de-al treilea roman al sau, Cateva lucruri despre tine, aparut recent la Editura Polirom, Florin Irimia arata ca poate sonda relaxat hatisurile unor trairi chinuite. A demonstrat ca este un scriitor in crestere, deci merita a fi sondat si el. De aici si interviul care urmeaza.

Anul acesta e unul interesant pentru relatia ta cu „Suplimentul de cultura“: in februarie ii luai un interviu scriitoarei M.L. Stedman si acum, in octombrie, iata-te intervievat in paginile aceleiasi reviste. De care parte a baricadei te simti mai confortabil?

Da, ai dreptate. A fost al doilea meu interviu, cel luat lui M.L. Stedman, doar Margaret Atwood s-a mai bucurat de o asemenea onoare. Lasand gluma la o parte, chiar mi-a placut romanul acestei doamne atat de retrase si discrete si care initial a acceptat sa vina la FILIT, doar pentru ca in final sa se razgandeasca, probabil atunci cand si-a dat seama de amploarea festivalului si s-a speriat ca nu va putea face fata asaltului cititorilor. Cat despre baricada, as zice ca prefer sa ma aflu de partea celui care raspunde, desi eu insumi am niste intrebari pe care mi le tot pun de ceva vreme si inca n-am primit un raspuns.

Apropo de FILIT, dadeai de inteles intr-o postare destul de recenta pe Facebook ca participarea la acest festival te-ar justifica mai mult decat tot ce ai scris pana acum. In contextul in care nu trecuse multa vreme de la aparitia ultimului tau roman, Cateva lucruri despre tine – de altfel bine primit –, este destul de surprinzatoare afirmatia. Poti sa detaliezi?

Spuneam ca am primit laudele fara stanjeneala cu care de obicei primesc cronicile pozitive. Dar acum imi dau seama ca nu despre stanjeneala e vorba, ci despre nedumerire.

Adica?

E nedumerirea celui care se afla in fata unui feedback la care nu prea stie cum sa reactioneze pentru ca nu el este cel indreptatit sa-l primeasca, dar in acelasi timp, potrivit tuturor cutumelor, e singurul indreptatit. In schimb, la FILIT, e cu totul alta situatie. Numele de pe ecuson e acelasi cu cel care a facut ceea ce trebuia sa faca si care, la final, a primit laudele. Numele de pe coperta, in schimb, nu e acelasi cu cel care a scris cartea. De fapt, indraznesc sa spun ca cel care scrie n-are nici un nume. Sau are exact numele pe care vrei tu sa i-l pui.

In alta ordine de idei, cred ca este greu sa scrii un roman in centrul caruia asezi un personaj atat de pesimist. Si nu ma refer strict la tehnica, dar si la starea emotionala a autorului. Ai reusit sa te detasezi de personaj? Adica nu te-a deprimat lucrul la Cateva lucruri despre tine?

Coincidenta face ca o intrebare similara sa-i fi adresat si eu lui Atwood in 2008, cand i-am luat interviul. Ce mi-a raspuns scriitoarea atunci e ca nici nu se pune problema vreunei implicari emotionale atunci cand scrie. Mi-a spus sa-mi imaginez o partie de schi si un schior care aluneca cu viteza la vale. Daca schiorul s-ar implica emotional in traversarea partiei, riscul de a cadea, de a-si pierde concentrarea ar creste exponential cu gradul implicarii. La fel si cu scriitorul: cand scrie, e ca si cum ar schia pe un munte la vale. Nu-si poate permite sa se implice afectiv pentru ca altfel n-ar mai termina cartea. E un punct de vedere, cu siguranta mai sunt si altele, e bine sa fie cat mai multe. Eu as spune ca, pana la urma, nici nu conteaza daca te detasezi sau nu, daca te deprimi sau nu, fiecare are reteta lui. Am auzit de autori care vor sa experimenteze pe trupul lor ce-nseamna o suferinta, pentru ca atunci cand scriu despre ea, sa nu se simta in postura unor diletanti care vorbesc despre ceva in totala necunostinta de cauza. Dar indiferent de abordare, un lucru ramane neschimbat: cand scrii, scrii pentru carte, nu pentru tine.

Scrisul e o forma de sacrificiu. Ceea ce nu-nseamna ca este lipsit de beneficii. Dimpotriva.Si care ar fi aceste beneficii in cazul tau? Gloria literara? Admiratoarele? Ca la bani, sincer, nu ma gandesc.

In primul rand, beneficiul e sacrificiul in sine. Darul. Scrii ca sa daruiesti ceva si, daruind, poate ca la randul tau vei primi ceva inapoi, desi nu e obligatoriu ca acest lucru sa se intample. Dar e frumos cand se intampla. Nici una nu strica, ma refer la sugestiile tale de mai sus, daca stii sa le gestionezi cum trebuie si sa ramai cu picioarele pe pamant. Dar eu ma refeream la un simplu „mi-a placut cartea“ sau „m-am regasit in cutare personaj“.  E suficient si atat.

Revin acum la Cateva lucruri despre tine. Toata atmosfera aceea tensionata si descurajanta pe care ai creat-o are cumva vreo legatura cu pesimismul national, cu lipsa de incredere in viitor a romanilor?

Are chiar o foarte mare legatura. Nu cred ca as fi scris cartile astea daca as fi locuit intr-o alta tara. Poate anumite lucruri ar fi ramas neschimbate (desi habar n-am care), dar cu siguranta cartile mele ar fi aratat altfel, ar fi comunicat altceva. Traim cu totii intr-o tara defecta, intr-o societate aflata intr-un scaun cu rotile, debila, beteaga, de la atatea minciuni cate s-au spus, de la atata faradelege, egoism si lacomie, de la atatea ciomege cate si-a luat pe spinare. Dar ne-am obisnuit asa. Si mergem inainte, o procesiune de ologi, schiloditi, dar in viata, unii mai constienti decat altii de conditia lor, unii mai resemnati, altii mai putin, dar in esenta cam la fel. Iar personajele din cartile mele nu sunt decat niste prim-planuri ale unor fiinte din aceasta multime.

Desi tensionat si pesimist, ultimului tau roman nu ii lipseste incarcatura poetica. Asta ma face sa te suspectez de oarecari relatii mai stranse cu poezia. Ai ceva de marturisit in sensul acesta?

Nu trebuie sa scrii neaparat poezie ca sa te exprimi poetic. Cred ca poezia nu-i vehiculul pentru care sa vreau sa primesc permis de conducere. Proza, in schimb, s-ar putea sa fie. Desi uneori e interesant sa conduci si fara permis. E riscant, periculos chiar, dar are si-un anumit farmec. Depinde insa foarte mult si de drumul pe care te afli, daca esti tu cu tine insuti sau mai circula si altii, si cat de agresiv circula. Soferii romani sunt de regula priceputi in a fi extrem de ostili. Nu se vad decat pe ei insisi, nu-si urmeaza decat propriul interes. Nu stiu cum sunt poetii romani, nu-i prea cunosc. Poate sunt mai prietenosi decat soferii, poate chiar si decat prozatorii.

Ai deja trei romane publicate: Defekt, O fereastra intunecatasi Cateva lucruri despre tine. Deci poti fi intrebat care iti este mai drag si care crezi ca te reprezinta mai bine ca scriitor. Care?

Drag nu-mi este niciunul. Nu ma atasez de romanele mele, n-am cum sa ma atasez de ele, iar de reprezentat ma reprezinta cam in aceeasi masura in care ma reprezinta masina pe care o conduc. Intrebarea care se pune acum este in ce masura te reprezinta o masina pe care ti-ai dorit-o strict din perspectiva utilitara, pentru ca, avand-o, strabati o anumita distanta mai usor, dar in acelasi timp nu ti-ai dorit-o tocmai pe asta. Adica poate ai fi vrut ceva mai bun, mai scump, mai ochios, dar nu ti-ai putut permite mai mult. Sa scrii un roman inseamna sa parcurgi un drum, iar drumul poate fi mai agreabil sau mai putin agreabil si in functie de cat de confortabila ti-e masina. Acum, tentatia cea mai la indemana e sa spui ca masina e o metafora pentru calitatea scrisului. O masina mai de calitate inseamna un scris mai bun. Doar ca lucrurile nu sunt asa de simple. Uneori, de exemplu, daca masina e prea confortabila s-ar putea sa ajungi sa-ti pese mai mult de masina decat de drum si la un moment dat sa faci cale intoarsa. Sau sa ai impresia ca drumul insusi e mai bun, pentru ca esti intr-o masina mai buna. Dar si masina asta poate sa fie una inchiriata. Cat de mult te mai reprezinta atunci ? Ce pot sa spun cu siguranta este ca scopul meu principal au fost drumurile, si nu masina. Dincolo de asta, nu cred ca ar fi fost corect sa merg intr-un Mercedes pe ele, pentru ca intr-un Mercedes nu prea simti gropile, iar drumurile astea au toate o gramada de gropi, unele chiar foarte adanci. Si poate ca am vrut sa le simt pe toate ca sa le pot descrie mai bine. Nu stiu. Poate ca, pana la urma, fiecare drum, in functie de ce stii ca se afla pe el (desi uneori habar n-ai ce se afla), trebuie parcurs intr-o anumita masina. Poate uneori e chiar mai bine sa te dai jos din masina si sa mergi pe jos. Ce voiam sa spun – si daca tot voiam sa spun asta, ma-ntreb de ce n-am spus-o de la bun inceput – e ca sunt prea preocupat de gasirea urmatorului drum, ca sa ma mai gandesc care din cele parcurse deja mi-a placut mai mult. Dar poate la un moment dat am sa-mi acord un ragaz sa ma gandesc si la asta.

Bine, atunci te iau altfel: de care dintre romanele tale esti mai multumit din punct de vedere literar? Nu se poate sa le consideri pe toate egale.

Pentru fiecare carte pe care o scrii exista doua versiuni: versiunea reala – ce-ai reusit sa scrii, si cea ideala – ce-ai fi vrut sa scrii. Cu cat cele doua reusesc sa se suprapuna mai bine, cu atat, cred eu, esti mai aproape de ceea ce putem numi multumire. Gabriela Adamesteanu s-a tot intors la Intalnirea poate si din acest motiv, pentru ca imaginea mentala pe care o avea despre roman nu se potrivea cu cea trimisa spre publicare. Din punctul asta de vedere, m-as intoarce si eu un pic la Defekt. Sunt convins ca unele lucruri s-ar putea spune altfel, iar altele, ramase nespuse atunci, ar putea prinde glas. Dar lucruri de genul asta se fac de obicei planificat si cu sprijin editorial. Nu te apuci sa revizuiesti un roman numai pentru ca asa ti s-a nazarit tie. Adica poti s-o faci, dar s-ar putea sa nu intereseze pe nimeni. Dincolo de asta, cred ca la sfarsitul fiecarei carti pe care o scrii, pe care reusesti sa o duci la bun sfarsit intr-un mod cat de cat agreabil, trebuie sa te bucuri. Cam cinci minute zic eu ca e suficient. Dupa care trebuie sa incepi sa te gandesti la urmatorul proiect si sa speri ca va fi mai bun decat cel anterior. In felul acesta, fiecare noua carte ar trebui sa te multumeasca mai mult decat cea de dinainte, fiecare carte noua ar trebui sa aiba ceva in plus fata de cea din urma. In realitate, lucrurile nu se intampla intotdeauna asa, dar chiar si fara se intample asa, nu vad nimic gresit intr-o asemenea abordare.

Ii spuneai Elenei Vladareanu intr-un interviu mai vechi ca scrii pentru ca nu poti altfel. Iti mentii afirmatia? Si de ce?

Scriu pentru ca nu pot sa nu scriu, desi n-as vrea sa se-nteleaga ca scrisul e un fel de viciu de care nu ma pot dezbara. De altfel, nici nu prea cred in vicii, mai bine zis nu cred in afirmatia, „eu n-as putea niciodata sa ma las de cutare lucru“. E absurd, te poti lasa de orice, cum te poti apuca de orice. Dar ca sa-ti raspund la intrebare, reformuland putin ce am spus in interviul Elenei, scriu pentru ca am impresia ca scrisul ma defineste cel mai bine in aceasta etapa a vietii mele, in sensul ca imi creeaza conditiile cele mai bune pentru a putea ca macar pentru cateva clipe sa nu mai trebuiasca sa fiu eu. Mi-a placut pentru o vreme sa fiu eu. Lui eu i se intamplau multe lucruri interesante. Unele chiar frumoase. Eu se simtea bine cu el insusi si cu lumea din jur. Dupa care, mai intai izolat, apoi din ce in ce mai des, lui eu au inceput sa i se-ntample tot felul de alte lucruri care l-au aruncat de pe orbita iluziei intr-un fel de univers paralel unde, la prima vedere, totul arata la fel ca-nainte, doar ca nimic nu era. Asa ca eu a trebuit sa se adapteze la acest nou univers, si s-a adaptat luandu-si o noua infatisare care il face nu numai de nerecunoscut, atat pentru ceilalti, cat si pentru el insusi, dar ii tine amintirile din viata cealalta amortite. Pentru ca eu prefera sa nu gandeasca prea mult la ce-a fost candva pentru ca, daca s-ar gandi, pur si simplu s-ar topi de durere. Si atunci scrie despre durerea altora. Cam asta cred ca voiam sa spun prin „scriu pentru ca nu pot altfel“. Desi e posibil sa ma insel.

In cazul asta, intrebarea „La ce roman lucrezi acum?“ devine inevitabila. Asadar, Florin, la ce roman lucrezi acum?

Nu lucrez la nimic in momentul de fata sau, mai bine zis, nu am  nimic scris. Ma adun dupa FILIT, raspund la interviuri, ma documentez, imi fac orele. In curand vor urma cateva lansari si o lectura la ICR Istanbul unde voi participa si la targul de carte. Momentan, vocile tac. Se uita la mine cu ingaduinta. Ma tolereaza o vreme pentru ca au nevoie de mine. Mai devreme sau mai tarziu insa vor incepe sa susoteasca din nou. Cum care voci ? Dar despre ce-am vorbit pana acum?