Nu mai știu, asta dacă am știut vreodată, cu ce treburi veniseră în oraș și cum într-o seară au ajuns și la noi, cert e că într-una din zilele alea, zile care păreau de fapt una singură, lungă și mohorâtă,  pentru că nu se întâmpla niciodată nimic, în afară de faptul că se întâmplau toate,  m-am trezit cu ei la masa, doi americani, soț și soție, invitați probabil de taică-meu și serviți cu mâncare de maică-mea, și care, pentru câteva ore, au schimbat atmosfera de la noi din familie, atmosferă în mare dominată de apatie, în ceva cu totul diferit (radios, i-aș putea spune), atât de diferit pentru noi și vremurile de-atunci încât e foarte posibil ca nimeni să nu fi pomenit măcar o singură dată seara aceea, seară care, odată consumată, trebuie să ne fi lăsat deopotrivă neconsolați și uimiți, dorindu-ne ca ea să nu fi avut loc niciodată și să se întâmple din nou.
Zic asta pentru că, spre deosebire de noi, deși ne-am străduit și noi să fim la înălțime, americanii aceștia erau foarte bine dispuși. Nu numai că nu le tăcea gura o secundă, nici măcar atunci când mâncau, dar și râdeau mult iar când râdeau le plăcea întotdeauna să râdă zgomotos. Nu știu de ce, dar peste ani, amintindu-mi de ei, mi-a trecut prin minte că trebuie să fi fost texani, ca și cum numai texanii sunt zgomotoși și joviali și puțin necizelați și nu par să fie chinuiți de nici o grijă de pe lume. 
Nu cred că pe vremea aceea, dacă m-ar fi întrebat careva, aș fi putut să-i spun foarte multe despre America, ce reprezenta ea și care erau relațiile dintre țările noastre. Eram prea puțin ideologizat la vârsta aia, și nici ulterior, cu un an și ceva înainte de ’89 când am primit de la un american pe plajă, la Mamaia, un breloc pe care scria VOA și taică-meu mi-a spus că înseamnă Voice of America, Vocea Americii, și că era un post de radio american interzis în România, nici atunci nu cred că mi-a fost foarte clar pentru ce era interzis radioul respectiv în republica noastră socialistă. Totuși, două lucruri știam sigur despre America, și anume că era o țară bogată și foarte mare.
Introvertit cum deja începusem să fiu, nu-mi amintesc să fi interacționat prea mult cu cei doi. Nu știam engleză foarte bine, de fapt abia dacă îngăimam și eu câteva cuvinte acolo, n-aș fi putut să mă exprim coerent într-o frază mai lungă de “How do you do,  my name is, I’m glad to meet you, I am 10 years old, yes, I am fine, thank you very much.”  Și chiar dacă aș fi putut, am sentimentul că tot n-aș fi deschis gura prea mult, timorat nu atât de debitul lor verbal, de șuvoiul de bună dispoziție care se revărsa din ei împreună cu cuvintele, cât, mai ales, de siguranța de sine pe care o emanau, nu zic, ușor de emanat în compania a trei amărâți, trăitori în cel mai negru comunism după cel din Coreea de Nord, dar chiar și așa, sau tocmai de aceea, copleșitoare, și care transpărea în tot ce făceau și spuneau de parcă cineva le-ar fi înregistrat toate vorbele, gesturile și comportamentul și dacă ar fi constatat că a existat măcar un minut în care să nu fi dat dovadă de siguranță de sine, i-ar fi pedepsit aspru pentru asta. Cred că toți am fost timorați în seara aceea de prezența lor, inclusiv taică-meu care a vorbit cel mai mult (știa relativ bine engleză, o învățase la facultate, chiar dacă după aia devenise profesor de franceză) și nu părea deloc intimidat sau complexat, dar clar trebuie să fi fost, căci mi-l amintesc vorbind încet, cum nu-i era felul, sau poate doar părea că vorbește încet în comparație cu ei, sau chiar era timorat, dar nu neapărat de americani, deși și de ei, ci mai mult la gândul că cineva l-ar fi putut turna la Securitate că adusese străini în casă fără să anunțe sau să ceară permisiunea în prealabil. De maică-mea, în mod ciudat, nu-mi amintesc nimic în seara aceea, ea era oricum destul de tăcută și fără să fie timorată, în mintea mea e aproape ca și cum n-ar fi fost de față, deși ea s-a ocupat cu servitul la masă și cu siguranță tot ea a gătit, poate ajutată și de bunică-mea, și acum îmi dau seama că invitația trebuie să fie fost făcută cu câteva zile înainte, altfel masa  n-ar fi putut fi pregătită cu atâta minuțiozitate, deși în amintirile mele prezența lor la noi în casă are în continuare aerul unei improvizații, o decizie luată doar cu câteva minute înainte de a ne/mă pomeni cu ei la ușă. 
Nu mai țin minte despre ce s-a vorbit la masă și cât a durat ea propriu-zis. Știu doar că la un moment dat taică-meu mi-a zis că Jim ar vrea să vadă camera mea și să merg cu el să i-o arăt. „Sigur”, am zis, deși nu-mi făcea prea mare plăcere. „Ei, lasă”, m-am gândit apoi, „îi arăți colecția de timbre, de surprize de gumă de mestecat, mașinuțele chinezești, o scoți tu cumva la capăt.” “This is my room”, i-am zis americanului, când am intrat în chichineața mea.  “Sit down here”, am adăugat, indicându-i patul. “You like stamps?” “Sure”, a zis el. “I show you”, i-am spus și am scos cele patru clasoare. “I have coins too”, l-am avertizat, deși până la urmă monedele n-au mai fost etalate. Americanul scotea sunete de surpriză și încântare ori de câte ori dădeam pagina clasoarelor, „uau” zicea, „ămeizing” sau “veri nais” precum și ceva ce-mi suna ca „o să-m” ca în „o să-mi dau seama mai încolo” sunete și vorbe pe care le-a reluat și când i-am arătat mașinuțele chinezești pe care le țineam pe un raft în șifonier. Eram foarte mândru de ele și mă bucuram să văd că americanul apreciază colecția mea la justa ei valoare. Cu atât mai mult mi s-a părut de neînțeles gestul lui de la final, chiar înainte de a pleca când a scos o cutiuță din buzunar și mi-a întins-o. “Dis iz for iu”, mi-a zis, “for ioăr călecșăn”, și mi-a zâmbit larg, dezvelindu-și pentru a nu știu câta oară dinții albi și perfect aliniați.  „Pentru colecția ta”, mi-a tradus taică-meu care probabil îi spusese ce mi-ar fi plăcut să primesc.  M-am uitat cu atenție și, da, într-o laterală cutia devenea transparentă lăsând să se vadă o chestie care arăta ca o mașinuță.  „Poți s-o scoți din cutie și să te uiți mai bine la ea”, a plusat taică-meu, din politețe față de oaspeți. Nu simțeam nici un dram de curiozitate pentru jucărică, dar m-am conformat. În afară de faptul că era mica, mai era și de plastic, realizam acum. Și nici măcar nu scria ceva pe ea, ca de exemplu Ford sau Chevrolet. Oricum aș fi luat-o, nu se putea compara cu mașinuțele mele chinezești care erau mari, lucioase și din tablă, ca să nu mai zic că scoteau și sunete de motor când le învârteam roțile.  M-am chinuit să schițez un zâmbet de apreciere, dar nu prea mi-a ieșit. Probabil și americanul și-a dat seama că ceva era în neregulă căci l-a întrebat pe taică-meu dacă “something is wrong.”  „E ceva în neregulă cu mașinuța?”, m-a întrebat taică-meu. „Da,” am zis eu foarte convins. „Ce anume?” a făcut el. „Nu-mi place”, i-am spus. „Nu pot să traduc asta,” mi-a zis taică-meu. „E mica și e de plastic”, am continuat eu, de parcă nici nu-l auzisem. Taică-meu a zâmbit încurcat și i-a zis ceva americanului ce n-am înțeles. “OK”, a zis el, dar eu nu l-am lăsat să continue. „Și nu înțeleg cum poate o mașinuță atât de mica să provină dintr-o țară atât de mare. Spune-i și asta!” În mai puțin de cinci minute devenisem de-a dreptul ciufut, de parcă mi se făcea  o mare nedreptate și nimeni nu părea să conștientizeze acest fapt. “Ok, I get it,” a făcut americanul și a zâmbit, asta după ce taică-meu i-a tradus. “But you see, that’s not American. To tell you the truth, I bought you this from here. From the store in the hotel.  But if you want an American car, a truly American model car, I’m going to send you one when I get home. What do you say about that?” Cu răbdarea dată de rușine, taică-meu traducea cuvânt cu cuvânt tot ce spunea americanul. Ochii mi-au sclipit de bucurie. O mașinuță americană adevărată, cum să nu! “I say yes”, am zis eu,  „dar să fie mare”, am continuat, deși taică-meu nu s-a mai obosit să traducă și continuarea, ceea ce nu m-a deranjat. Urma să am o mașinuță americană, „astea sigur îs mari”, m-oi fi gândit. Apoi ne-am luat rămas bun, taică-meu a ieșit cu ei să-i conducă iar eu am rămas cu maică-mea în casă și cu ochii strălucind intens în orbite.
Multă vreme m-am gândit la ziua când aveam să primesc mașinuța aceea. Ce frumoasă avea să fie! Nu știu de ce, dar mi-o imaginam roșie și strălucitoare și că va fi adusă de taică-meu care o să intre la mine în cameră cu o figură misterios-încântată și o să mi-o întindă, aproape ceremonios, spunându-mi "iată ce-ai primit de la Jim". Nu-i uitasem numele, taică-meu mi-l spusese și pe al ei, însă cum nu de la ea urma să primesc mașinuța, ce rost avea să i-l țin minte?  
Zilele, apoi săptămânile și apoi lunile au trecut și mașinuța nu mai venea. De la un moment dat am început să-mi pierd speranța, apoi am uitat cu totul de ea. Și dacă acum credeți c-am să spun „și chiar atunci, m-am trezit cu un pachețel la poștă în care se afla mașinuța, roșie, strălucitoare și mare exact așa cum mi-o imaginasem”, ei bine vă înșelați, pentru că nu mi-a parvenit nici până în ziua de azi, chit că n-am să știu niciodată dacă Jim într-adevăr nu mi-a trimis-o, sau n-a ajuns ea, fiind pur și simplu luată de vreun vameș și tată iubitor pentru băiatul lui. Am rămas însă cu mașinuța luată de american din shop, cum li se spunea pe atunci magazinelor aflate de obicei în lobby-urile hotelurilor, și de la care nu puteai cumpăra decât cu valută, mașinuța pe care la-nceput nu dădusem doi bani, dar pe care, după un timp, am început s-o privesc cu alți ochi.  Era mică, într-adevăr, și de plastic, dar nu era făcută de mântuială, detaliile chiar așa minuscule cum erau, erau totuși acolo, începusem să mă uit la ea cu o lupă și în fiecare zi descopeream ceva nou, neașteptat și încântător. Încet, încet, am început să-mi inoculez gândul că era făcută în America, că Jim o cumpărase poate din aeroport (cum se chema ăla al lor mare, JFK?), chiar înainte de plecare, simțind cumva că un băiat din România va ști s-o aprecieze la adevărata ei valoare. Engleza mea se îmbunătățise între timp, iar asta mă ajutase să țes un adevărat dialog între mine și american. Eu îi spusesem, ca în realitate, că e “small and made of plastic and I don’t like it” la care el, cu deplina-i siguranță de sine îmi replica, “That may be, son, that may be. But it’s American, God dammit, it’s 100% American!” Și vorbele lui mă umpleau de bucurie și mândrie, aveam o mașinuță mica, dar era americană, venea de acolo, fusese fabricată acolo, și ori de câte ori atingeam plasticul acela cândva nesuferit, atingeam, de fapt, o bucățică din America însăși! Și nimic nu era mai înălțător și mai fantastic și mai dătător de încredere în sine decât să atingi o bucățică din America însăși, așa credeam eu pe-atunci.