Florin Irimia

Writer @ work

Category: Proză scurtă

Un Pegas și-o Dacie

Am văzut mașina venind înspre mine, mi-am dat seama că mergea mult prea repede pentru drumul acela și mi-a trecut prin minte, „acum să cad, n-am nici o șansă”, și culmea, în secunda următoare,de parcă un simplu gând, o simplă îngrijorare ar putea face ca viața să-și modifice cursul într-un mod radical și ireversibil, chiar am căzut, am trecut cu roțile peste o porțiune cu prundiș, m-am speriat că voi derapa, am frânat mai tare decât era cazul iar bicicleta a fugit de sub mine și dintr-o dată mă rostogoleam pe jos, nemaiputând să văd mașina, dar intuind cât de aproape era, auzind ca prin vis scârțâitul frânelor și scrâșnetul cauciucurilor alunecând pe asfalt, oprindu-mă în cele din urmă cu spatele la ea și așteptând, oarecum resemnat, iminentul impact care avea să mă trimită pe lumea cealaltă. Dar nu s-a auzit nici o izbitură. Zgomotul înfundat n-a venit. Am rămas întins pe caldarâm, vlăguit, ușurat și confuz, parcă nevenindu-mi să cred c-am scăpat teafăr. Apoi am auzit cum se deschide portiera și curând am văzut două picioare de bărbat alergând înspre mine. Mi-amintesc și acum pantofii pe care-i avea în picioare, negri, scâlciați, țin minte că m-am gândit, are și bunicul așa o pereche.  
„Ești teafăr, băiețel?” m-a întrebat bărbatul, care, mai sus de pantofi, am observat că purta o pereche de pantaloni verzi. „Da, așa cred”, am zis eu, fără să mă uit  încă la el. „Sigur? Lasă-mă să văd.” „N-am pățit nimic”, am răspuns, mai hotărât de data asta, și ca și cum aș fi vrut să-i demonstrez că spun adevărul, m-am ridicat de pe jos, încă puțin neîncrezător, inspectându-mă ca în ziua aceea în care căzusem în groapa cu broaște. Atunci mă zdrelisem puțin și-mi sărise un pantof din picior. Acum însă nu-mi lipsea nimic, nu eram julit, nu simțeam nici o durere, poate doar un disconfort vag,  în partea dreapta, în dreptul coastelor. Am început să mă șterg de praf. 
„Nu știu cum am căzut”, m-am trezit că încep să vorbesc, mai mult așa, pentru mine. „Acum eram pe bicicletă și în secunda următoare pe jos. Cred că am derapat. E prima oară când mi se întâmplă așa ceva.” „Doamne ce spaimă mi-ai dat!”, a zis bărbatul. „Poftim?”, am făcut eu. De-abia acum începeam să-i conștientizez propriu-zis existența. Era un bărbat relativ tânăr, îmbrăcat ca la țară, mi-a trecut prin minte, în pantalonii ăia verzi, și cu o cămașă cadrilată în partea de sus. Arăta speriat. „Te-am văzut pe bicicletă și apoi dintr-o dată nu mai erai. Noroc că m-au ținut frânele.” „Da”, am zis eu.  „Sigur ești bine? Vrei să te duc la spital? „Da’ n-am nimic, pentru ce să merg la spital?”, am zis eu, ridicând ușor vocea. „Stai departe? Vrei să te duc cu mașina acasă?”„Nu-i nevoie”, i-am spus, făcând un gest din cap înspre blocul meu, „stau chiar aici”. „Sigur ești bine?”, m-a mai întrebat o dată, parcă nici lui nevenindu-i să creadă. „Sigur, sigur”, l-am liniștit eu. „Bine, atunci eu plec,” a mai zis el. , „La revedere”, i-am răspuns, deși nu aveam să ne mai vedem vreodată.  
M-am uitat după bicicletă, era ciudat de departe de locul în care căzusem de pe ea, părea, nu știu de ce, o bicicletă abandonată acolo de mult timp. Totuși era a mea, n-avea cum să fie alta, așa că m-am îndreptat înspre ea, am ridicat-o de jos, am constatat că îi sărise lanțul iar ghidonul se strâmbase, și am luat-o agale spre casă, fără să mă mai uit înapoi, deși știam că omul încă nu intrase în mașină și, dacă m-aș fi întors, probabil mi-ar fi făcut din mână, încercând totodată să schițeze un zâmbet.  
M-am gândit mult la ziua aceea. Încă mă mai gândesc și azi uneori. Cine sau ce a făcut ca timpul să se oprească pentru cel aflat la volan, astfel încât eu să pot cădea în voie fără să ajung sub roțile mașinii? Pentru că multă vreme am fost convins că asta se-ntâmplase atunci. Sau, poate, îmi spuneam alteori, cineva pur și simplu mă extrăsese din timpul acela în care-mi duceam naiv existența, ziua pedalând de zor nevoie, seara uitându-mă la serialele vremii – Lumini și umbre, Omul din Atlantis, Bulevardul Paulista – ca să mă țină suspendat într-o dimensiune secretă, într-un univers paralel, îmi imaginam că poate pentru o secundă sau două chiar mă făcusem nevăzut, numai ca apoi să reapar miraculos, să mă materializez din nou pe strada aceea pe care căzusem, dar numai după ce mașina se oprise, la doar o palmă de capul meu doldora de vise, aiureli și prostii, suficient însă ca să nu fiu lovit, iar visele, aiurelile și prostiile să continue netulburate pe mai departe. Evident, azi nu mai cred așa ceva. Azi pur și simplu cred că am avut noroc, cum alte dăți am avut ghinion, și că nu-i exclus că data viitoare, oricare ar fi situația, deznodământul să fie altul.
Uneori însă, când mă aflu eu însumi la volan, mă uit pe geamul mașinii și am impresia că tot ce se întâmplă afară nu-i decât o iluzie, o părere, și dacă în momentul acela aș putea cumva să ies din mașină, tot ce puteam vedea dinăuntru ar dispărea instantaneu. Bineînțeles, nu dau niciodată curs gândului, nici măcar nu mi s-a întâmplat să iau în calcul posibilitatea de a face așa ceva. Dar sentimentul există, mi-e familiar, și nu o dată m-am întrebat dacă nu cumva, în ziua aceea, acum mai bine de treizeci de ani, mașina chiar m-a lovit. Pentru că aproape n-avea cum să nu mă lovească. Dacă, deci, m-a lovit și tot ce fac de la accidentul acela încoace e să-mi privesc existența ca de după un geam, sau de după o perdea, o existență care în realitate s-a oprit brusc în momentul impactului și tot ce mi s-a întâmplat după aceea e doar ce mi s-ar fi putut întâmpla, o proiecție la care mă uit așa cum m-aș uita la un film, pe când, în realitate, în lumea pe care am lăsat-o în urmă, sunt doar un nume pe-un mormânt, poate încă jelit uneori, de ziua mea, de sărbători, sau când se mai întâmplă ca părinții mei să-și amintească de mine.

Un pui de pisică





Cum s-o spun? Cum, Dumnezeu, să intru în viața mea de atunci? 

Aveam vreo zece ani pe vremea aceea și încă locuiam în apartamentul tip vagon cu două camere din blocul vechi, cu două scări, construit de est-germani în anii ’50 și chiar dacă ai mei nu divorțaseră încă – divorț care, atunci când în final s-a produs, m-a luat total prin surprindere, pentru că, în pofida faptului că îi văzusem de multe ori certându-se, răcnind unul la altul cu atâta convingere de-ai fi zis că nu mai exista altceva pe lume cu o miză mai mare, nu credeam că atunci când doi oameni nu se mai simt bine unul în prezența celuilalt, se mai poate face ceva ca situația lor să se schimbe, ca și cum faptul că nu se mai înțelegeau n-avea propriu-zis de-a face cu ei, ci era mai degrabă un dat, una din multele poveri ale vieții, ca atunci când ai un accident de mașină de pe urma căruia rămâi cu un șchiopătat permanent, sau fără o mână sau un ochi, și apoi pur și simplu trebuie să trăiești așa, încercând să te adaptezi la noua situație, așadar chiar dacă ai mei nu divorțaseră încă, eu începusem să mă transform în copilul introvertit care aveam să devin, cel care nu simțea nevoia să interacționeze nici cu alți copii și nici cu alți oameni în general, preferând să-și petreacă timpul de unul singur, în casă, dar și afară.  

Foarte aproape de blocul în care stăteam era un nuc mare, bătrân, în care începusem să mă cațăr din vară ca să mă adăpostesc de căldură (fără să trebuiască ca pentru asta să intru în casă), dar în care mă urcasem după aceea și toamna și, dintr-un fel de rutină sau dependență, continuasem să fac lucrul ăsta și după ce toamna trecuse, la fel cum alți copii, dacă stau lângă mare, mai merg și stau pe plajă și în miezul iernii, chiar dacă nu mai intră în apă sau nu se mai dezbracă de haine, dar de dus tot se duc pentru că așa s-au obișnuit. 

Ca să ajung în copac mai întâi trebuia să mă cocoț pe dugheana unui cizmar care era cam nesuferit (avusesem nenumărate ocazii să constat asta pentru că, de fiecare dată când mă duceam la el, ba cu pantofi de-ai mei, ba cu ce-mi dădeau ai mei să-i duc, el se găsea să comenteze ceva, de genul „tu nu știi să porți pantofii, băiete”, sau  „ia uite, pantofi noi și deja i-ai rupt”, încât reușea să te facă să te simți prost că apelai la serviciile sale, de parcă nu asta era meseria lui sau și-ar fi făcut-o pe gratis) așa că de obicei așteptam să-și închidă coșmelia sau o ocoleam, abordând-o din lateral, unde nu exista geam, și deci nu puteam fi văzut, apoi, încet, ca o pisică, nu însă la fel de agil ca ea, ajutându-mă de vreun bolovan sau cauciuc vechi sau sprijinindu-mă pur și simplu de zidul din spatele dughenei, mă cățăram pe șandramaua de lemn încercând să fac cât mai puțin zgomot dacă cizmarul mai era înăuntru, deși nu cred că m-ar fi auzit din cauza radioului pe care-l ținea tot timpul deschis când lucra, dar și a faptului că am impresia că era cam surd pentru că vorbea mereu tare și părea că nu aude niciodată ce-i spui, nu pentru că te punea să repeți cuvintele, ci pentru că vorbea mai tot timpul peste tine încât la un moment dat ți se făcea lehamite să mai deschizi gura de față cu el. 

De pe acoperișul dughenei îmi făceam puțin vânt și săream pe-un garaj ceva mai înalt, pe-o serie de garaje mai precis, niște coșmelii și ele, peste care se turnase un covor de smoală încât vara, dacă era foarte cald, trebuia să pășești cu grijă ca să nu ți se prindă picioarele în ea, căci smoala se încingea și devenea vâscoasă, însă altfel era plăcută la atingere, ca un cauciuc moale pe care îmi venea tot timpul să sar, ca pe pat, iar de pe garaje mai mergeam puțin și ajungeam la copac, în care aproape că pășeam, așa de aproape era, și ajungeam direct între crengi, care erau groase și rezistente, numai bune să te cațeri pe ele, și în care, de altfel, sfârșeam prin a-mi face culcuș. Toată toamna mă îndeletnicisem cu mâncatul de nuci, pe care trebuise mai întâi să le scot din carapacea lor verde, să le sparg, să înlătur și membrana subțire care le acoperea miezul, îndeletnicire migăloasă, mare consumatoare de timp, care-mi colorase mult timp mâinile în maro, vara de dinainte mi-o petrecusem mai mult citind, ferit de priviri indiscrete sau de cicăleala alor mei, incluzând aici și bunicii, sau mai ales bunicii, dar odată ce venise iarna iar frunzele care odinioară îmi ținuseră de umbră și mă protejaseră de privi indiscrete dispăruseră, constatasem că nu prea mai aveam ce face în copac în afară poate de a mă uita în casele oamenilor. 

Nu atât de aproape cum erau garajele, dar suficient de aproape de nuc, era peretele lateral al unui bloc asemănător cu cel în care stăteam eu, în care, întâmplarea face, locuia și nebuna cvartalului, o femeie de vreo cincizeci de ani care ieșea cam o dată la două zile la geam și începea să peroreze cu orele, timp în care reușea să-l înjure și pe Ceaușescu de vreo câteva ori, fără să pățească ceva pentru asta, dar geamurile ei nu erau pe lateral ci în față și oricum nu erau la etajul pe care-l vedeam eu, care era doi. Nu fusese nimic premeditat și nici nu dobândisem vreo fascinație aparte pentru îndeletnicirea asta. Dar presupun că simțisem nevoia să am totuși un scop pentru a continua să fac ce făceam, dincolo de tabietul în sine, ceva care să-mi dea un motiv (pretext?) să-mi duc tabietul mai departe chiar și acum când se întuneca atât de devreme și era frig, pentru că trebuie să recunosc că dincolo de inerentele modificări ambientale, climaterice, continuam să simt, mai ales după lăsarea întunericului, că atâta timp cât mă aflam acolo, înfășurat în crengile copacului, eram în siguranță, și în același timp nu mai eram deloc, ca și cum aș fi dispărut de pe fața pământului, iar gândul ăsta mă făcea să zâmbesc, îmi stârnea o bucurie lăuntrică similară celei pe care o simțisem altădată când timp de câteva luni bune avusesem o fantezie bizară la care mă surprindeam revenind, tocmai pentru că-mi dădea o neînchipuită stare de bine. Se făcea, îmi amintesc și acum, că cineva, o rudă, un prieten, o persoană apropiată, îmi făcuse o nedreptate uriașă, rămasă însă tot timpul neprecizată, care, bineînțeles, se înrâurise nefast asupra mea. Fusesem forțat să plec din oraș, apoi chiar din țară, ajunsesem pe meleaguri străine unde, la început, îmi venise foarte greu să mă adaptez, să mă deprind cu alte obiceiuri și o altă limbă, oamenii nu erau nici ei prea prietenoși, însă treptat lucrurile începuseră se schimbe, încet-încet îmi revenisem, îmi refăcusem viața pentru ca într-o zi să mă întorc în țară, un tânăr împlinit, a cărui singură răzbunare pentru ce i se făcuse era tocmai că reușise să triumfe și să-și vadă mai departe de viață. 

Aveam acces la un număr limitat de ferestre, o sufragerie, un dormitor, o baie și-o bucătărie, nu toate aparținând aceluiași apartament, deși pe-atunci așa credeam, și de cele mai multe ori nici nu vedeam mare lucru, o bucată dintr-o bibliotecă plină de cărți, un colț de aragaz și de masă, o jumătate de chiuvetă și un sfert dintr-o cadă, un tablou, și foarte rar oameni, și nici atunci cu fețele clare, de parcă ar fi fost niște fantome pe care nu puteam să le văd decât atunci când aveau ele chef să se lase văzute, dar care îmi deveniseră între timp atât de familiare încât uneori, noaptea, visam că-s acolo, în bucătăria pe care o bănuiam la fel de înghesuită ca a mea, dar pe masa căreia se afla o altă mușama, sau în baie, cufundat în cadă plină cu apă fierbinte, dar având la îndemână un alt fel de șampon decât cel pe care-l foloseam eu. Alteori, ziua, mă surprindeam (deși, de la o vreme, începusem să nu mă mai surprind) așteptându-mă să găsesc tabloul din sufrageria pe care o vedeam din copac, în sufrageria mea, și invers, așteptându-mă ca din copac să recunosc în casa în care mă uitam câteva lucruri din casa mea, televizorul, poate, sau recamierul, sau cele două fotolii. Mă gândeam, de asemenea, știind pe de o parte că n-avea cum să fie așa, dar pe de alta că n-ar fi fost total imposibil, că într-o zi urma să mă văd și pe mine acolo, în spatele geamurilor murdare și ale perdelelor străvezii, un copil interiorizat și serios citind dintr-o carte sau făcându-și de lucru prin casă, și atunci aproape că începeam să-l întrezăresc pe băiatul acela, ca și cum simplul meu gând i-ar fi dat contur, l-ar fi făcut real, din ce în ce mai real, poate într-un final chiar mai real decât mine, pentru că el era acolo, trebăluind sau stând nemișcat, concentrat la ceva, pe când eu eram doar o simplă privire, lipsită dintr-o dată de corp, de gândire, un ochi bizar, cel mult, care n-avea cum să existe decât poate în imaginația cuiva, poate chiar a băiatului care-și ducea existența în spatele perdelelor acelea, și care știa, da, știa de existența privirii, a celuilalt băiat, pentru că el îl gândise primul, el și-l imaginase, el îi dăduse suflare. În momente ca acestea mă simțeam mic și insignifiant și lipsit de concretețe, o simplă proiecție a minții cuiva, dar nu în sens negativ, pentru că gândul nu mă speria ci, dimpotrivă, îmi aducea un fel de alinare, o stare de bine și liniște sufletească, pentru că nu mai eram responsabil pentru viața mea, nu mai trebuia să fiu atent la ce fac și cum fac ca să nu greșesc (cu) ceva,  să nu supăr pe cineva, iar certurile alor mei nu mai erau nici ele atât de importante pentru că dacă eu nu eram real, atunci nici ei și nici ele nu existau în realitate, și pe ei și-i imaginase cineva și era suficient ca cel care și-i imaginase să nu și-i mai imagineze ca ei să dispară pentru totdeauna ca și cum n-ar fi fost niciodată. Gândul că în felul ăsta puteam să rămân singur, fără să-i mai văd vreodată mă speria cumva, dar nu foarte tare, pentru că și eu puteam să dispar în orice secundă și atunci nici unul din noi n-ar mai fi avut vreo importanță pentru nimeni, oricum nu fusesem altceva decât niște simple plăsmuiri. Nu puteam decât să sper că în familia băiatului pe care îl întrezăream mișcându-se sau nu în spatele ferestrelor murdare, a perdelelor străvezii, nu existau prea multe necazuri, că părinții lui se înțelegeau bine și se purtau frumos unul cu celălalt, și-atunci parcă îi vedeam și pe ei, pe toți trei laolaltă, așezați la masă sau pe canapea, uitându-se la niște poze sau făcând fiecare altceva, dar rămânând totuși împreună, conectați între ei de un fir invizibil, ca și cum fiecare s-ar fi gândit la celălalt în timp ce-și vedea de treburile lui, chiar dacă nu-și aruncau nici o vorbă, nici măcar o privire. 

Într-una din zilele acelea, când mă suisem deja în copac, era, țin minte, după Moș Nicolae, care trecuse de parcă nici n-ar fi venit, și afară încă nu ninsese, deși cerul era permanent mohorât, am asistat la o scenă aparte. Nu mai țin minte ce făceam în momentul acela, poate chiar îmi imaginam unul din lucrurile de mai sus, când dintr-o dată, și mai mult cu coada ochiului, am văzut întâmplându-se ceva, o mișcare repezită, un gest scurt, precis și mânios, asemenea unui arc ce se-ntinde pentru a reveni imediat în punctul din care a plecat, și care a avut darul să mă smulgă din apatia în care mă cufundasem, de parcă energia degajată de gestul acela ar fi venit toată înspre mine, m-ar fi străpuns, făcându-mă să mă cutremur, ca apoi să dispară ca și când n-ar fi existat niciodată. La geamul de la dormitor am văzut atunci un bărbat și o femeie, destul de tineri, sau destul de bătrâni, așa cum și-i imaginează copiii, care stăteau unul în fața celuilalt, la o distanță foarte mică unul de altul, și nu făceau nimic. Părul femeii era răvășit, îi venise în față, acoperindu-i-o parțial, în timp ce fața bărbatului se vedea clar și părea surprinsă. Surprinsă și aprigă, de-ai fi zis că bărbatul se afla în fața unui obstacol pe care nu-l anticipase, dar pe care era hotărât să-l depășească. Au stat așa câteva secunde bune, fără să zică nimic, măsurându-se din priviri ca doi luptători înainte de a se prinde de gât, după care el i-a zis ceva, iar ea a început imediat să plângă, ca la comandă, pentru că și-a dus mâinile la față și a început să se zguduie, zăvorâtă dintr-o dată în intensitatea trăirii aceleia. Am înghițit în sec, dar dincolo de asta am rămas nemișcat, deși simțeam nevoia să mă mișc, să fac ceva, nu știu. Atunci el a dat să se apropie de ea, dar a fost îmbrâncit cu forță înapoi, după care cred că am închis ochii o secundă sau două pentru că atunci când i-am deschis din nou femeia dispăruse din cameră. Bărbatul a mai rămas câteva clipe acolo, parcă gândindu-se la un plan de bătaie, apoi a dispărut și el, și imediat după aceea s-a stins și lumina care bănuiesc că era aprinsă când au intrat ei în cameră. Am mai stat puțin acolo, la fel de nemișcat, dar alert și încordat, cu toate simțurile simultan amorțite și ascuțite, căutând să văd dacă-i mai pot zări pe la vreunul din celelalte geamuri, și nereușind. Atunci am hotărât să mă dau jos din copac și am făcut-o cu gesturi repezite și nesigure, ca și când aș fi fost urmărit de cineva de care mi-era frică, dar față de care aveam totuși un oarecare avans. Când am ajuns jos mi-a trecut prin minte că trebuie să fi fost roșu la față pentru că îmi ardeau obrajii și-mi țiuiau urechile de parcă tocmai luasem o palmă, sau fusesem prins făcând ceva rușinos. M-am dat jos din copac, și deși nu erau nici măcar douăzeci de metri până la scară blocului și afară era frig, nu m-am dus în casă, ci am început să merg în partea opusă, încercând să mă îndepărtez cât mai mult de copac, de apartament, și de al meu și de al lor, ca și cum cu cât m-aș fi îndepărtat mai mult, cu atât mi-aș mai fi adus aminte mai puțin de cele văzute pentru ca în final să nu mai țin minte nimic. La un moment dat, culmea, a început să ningă, zic culmea pentru că așteptasem atât de mult ninsoarea asta, pe vremea aia așteptam să ningă cu aceeași disperare cu cât azi aștept să nu ningă, dar în loc să mă bucur, fulgii mari care acum cădeau din belșug mai degrabă mă agasau, de parcă aș fi știut deja că n-avea să se aleagă nimic de ei, aveau să cadă și apoi să se topească, iar a doua zi totul va arată neschimbat. Sau și mai rău, că aveau să se depună, iar a doua zi, când mă voi trezi dimineață, totul va fi alb, acoperit de zăpadă, iar eu, fără să-mi pot explica prea bine de ce, nu mă voi putea bucura nici de ea, și nici de vacanță pe care zăpada o anunța cu promptitudine în fiecare decembrie, la fel cum apariția bradului pe balcon anunțase o bună bucată de vreme venirea negreșită a Moșului.

Cum mergeam așa, fără să mă intereseze încotro, am auzit la un moment dat mieunatul unui pui de pisică. Mieuna tare, disperat, și m-am gândit că a rămas fără mamă, și chiar dacă aș fi putut să încerc să-l găsesc, ca mai apoi să mă întorc la el cu un pic de mâncare, nu mi-a trecut prin cap decât că e un pui de pisică și că sunt lucruri mult mai importante pe lumea asta decât mieunatul unui pui de pisică.

Interviu Semne bune (Ion-Valentin Ceaușescu)

Cred că țara asta ar fi mai interesantă dacă ar avea mai mulți străini în ea.

Citiți tot interviul aici.

„Cand scrii, scrii pentru carte, nu pentru tine“

inteviu publicat pe suplimentuldecultura_ro

Florin Iorga

Cu cel de-al treilea roman al sau, Cateva lucruri despre tine, aparut recent la Editura Polirom, Florin Irimia arata ca poate sonda relaxat hatisurile unor trairi chinuite. A demonstrat ca este un scriitor in crestere, deci merita a fi sondat si el. De aici si interviul care urmeaza.

Anul acesta e unul interesant pentru relatia ta cu „Suplimentul de cultura“: in februarie ii luai un interviu scriitoarei M.L. Stedman si acum, in octombrie, iata-te intervievat in paginile aceleiasi reviste. De care parte a baricadei te simti mai confortabil?

Da, ai dreptate. A fost al doilea meu interviu, cel luat lui M.L. Stedman, doar Margaret Atwood s-a mai bucurat de o asemenea onoare. Lasand gluma la o parte, chiar mi-a placut romanul acestei doamne atat de retrase si discrete si care initial a acceptat sa vina la FILIT, doar pentru ca in final sa se razgandeasca, probabil atunci cand si-a dat seama de amploarea festivalului si s-a speriat ca nu va putea face fata asaltului cititorilor. Cat despre baricada, as zice ca prefer sa ma aflu de partea celui care raspunde, desi eu insumi am niste intrebari pe care mi le tot pun de ceva vreme si inca n-am primit un raspuns.

Apropo de FILIT, dadeai de inteles intr-o postare destul de recenta pe Facebook ca participarea la acest festival te-ar justifica mai mult decat tot ce ai scris pana acum. In contextul in care nu trecuse multa vreme de la aparitia ultimului tau roman, Cateva lucruri despre tine – de altfel bine primit –, este destul de surprinzatoare afirmatia. Poti sa detaliezi?

Spuneam ca am primit laudele fara stanjeneala cu care de obicei primesc cronicile pozitive. Dar acum imi dau seama ca nu despre stanjeneala e vorba, ci despre nedumerire.

Adica?

E nedumerirea celui care se afla in fata unui feedback la care nu prea stie cum sa reactioneze pentru ca nu el este cel indreptatit sa-l primeasca, dar in acelasi timp, potrivit tuturor cutumelor, e singurul indreptatit. In schimb, la FILIT, e cu totul alta situatie. Numele de pe ecuson e acelasi cu cel care a facut ceea ce trebuia sa faca si care, la final, a primit laudele. Numele de pe coperta, in schimb, nu e acelasi cu cel care a scris cartea. De fapt, indraznesc sa spun ca cel care scrie n-are nici un nume. Sau are exact numele pe care vrei tu sa i-l pui.

In alta ordine de idei, cred ca este greu sa scrii un roman in centrul caruia asezi un personaj atat de pesimist. Si nu ma refer strict la tehnica, dar si la starea emotionala a autorului. Ai reusit sa te detasezi de personaj? Adica nu te-a deprimat lucrul la Cateva lucruri despre tine?

Coincidenta face ca o intrebare similara sa-i fi adresat si eu lui Atwood in 2008, cand i-am luat interviul. Ce mi-a raspuns scriitoarea atunci e ca nici nu se pune problema vreunei implicari emotionale atunci cand scrie. Mi-a spus sa-mi imaginez o partie de schi si un schior care aluneca cu viteza la vale. Daca schiorul s-ar implica emotional in traversarea partiei, riscul de a cadea, de a-si pierde concentrarea ar creste exponential cu gradul implicarii. La fel si cu scriitorul: cand scrie, e ca si cum ar schia pe un munte la vale. Nu-si poate permite sa se implice afectiv pentru ca altfel n-ar mai termina cartea. E un punct de vedere, cu siguranta mai sunt si altele, e bine sa fie cat mai multe. Eu as spune ca, pana la urma, nici nu conteaza daca te detasezi sau nu, daca te deprimi sau nu, fiecare are reteta lui. Am auzit de autori care vor sa experimenteze pe trupul lor ce-nseamna o suferinta, pentru ca atunci cand scriu despre ea, sa nu se simta in postura unor diletanti care vorbesc despre ceva in totala necunostinta de cauza. Dar indiferent de abordare, un lucru ramane neschimbat: cand scrii, scrii pentru carte, nu pentru tine.

Scrisul e o forma de sacrificiu. Ceea ce nu-nseamna ca este lipsit de beneficii. Dimpotriva.Si care ar fi aceste beneficii in cazul tau? Gloria literara? Admiratoarele? Ca la bani, sincer, nu ma gandesc.

In primul rand, beneficiul e sacrificiul in sine. Darul. Scrii ca sa daruiesti ceva si, daruind, poate ca la randul tau vei primi ceva inapoi, desi nu e obligatoriu ca acest lucru sa se intample. Dar e frumos cand se intampla. Nici una nu strica, ma refer la sugestiile tale de mai sus, daca stii sa le gestionezi cum trebuie si sa ramai cu picioarele pe pamant. Dar eu ma refeream la un simplu „mi-a placut cartea“ sau „m-am regasit in cutare personaj“.  E suficient si atat.

Revin acum la Cateva lucruri despre tine. Toata atmosfera aceea tensionata si descurajanta pe care ai creat-o are cumva vreo legatura cu pesimismul national, cu lipsa de incredere in viitor a romanilor?

Are chiar o foarte mare legatura. Nu cred ca as fi scris cartile astea daca as fi locuit intr-o alta tara. Poate anumite lucruri ar fi ramas neschimbate (desi habar n-am care), dar cu siguranta cartile mele ar fi aratat altfel, ar fi comunicat altceva. Traim cu totii intr-o tara defecta, intr-o societate aflata intr-un scaun cu rotile, debila, beteaga, de la atatea minciuni cate s-au spus, de la atata faradelege, egoism si lacomie, de la atatea ciomege cate si-a luat pe spinare. Dar ne-am obisnuit asa. Si mergem inainte, o procesiune de ologi, schiloditi, dar in viata, unii mai constienti decat altii de conditia lor, unii mai resemnati, altii mai putin, dar in esenta cam la fel. Iar personajele din cartile mele nu sunt decat niste prim-planuri ale unor fiinte din aceasta multime.

Desi tensionat si pesimist, ultimului tau roman nu ii lipseste incarcatura poetica. Asta ma face sa te suspectez de oarecari relatii mai stranse cu poezia. Ai ceva de marturisit in sensul acesta?

Nu trebuie sa scrii neaparat poezie ca sa te exprimi poetic. Cred ca poezia nu-i vehiculul pentru care sa vreau sa primesc permis de conducere. Proza, in schimb, s-ar putea sa fie. Desi uneori e interesant sa conduci si fara permis. E riscant, periculos chiar, dar are si-un anumit farmec. Depinde insa foarte mult si de drumul pe care te afli, daca esti tu cu tine insuti sau mai circula si altii, si cat de agresiv circula. Soferii romani sunt de regula priceputi in a fi extrem de ostili. Nu se vad decat pe ei insisi, nu-si urmeaza decat propriul interes. Nu stiu cum sunt poetii romani, nu-i prea cunosc. Poate sunt mai prietenosi decat soferii, poate chiar si decat prozatorii.

Ai deja trei romane publicate: Defekt, O fereastra intunecatasi Cateva lucruri despre tine. Deci poti fi intrebat care iti este mai drag si care crezi ca te reprezinta mai bine ca scriitor. Care?

Drag nu-mi este niciunul. Nu ma atasez de romanele mele, n-am cum sa ma atasez de ele, iar de reprezentat ma reprezinta cam in aceeasi masura in care ma reprezinta masina pe care o conduc. Intrebarea care se pune acum este in ce masura te reprezinta o masina pe care ti-ai dorit-o strict din perspectiva utilitara, pentru ca, avand-o, strabati o anumita distanta mai usor, dar in acelasi timp nu ti-ai dorit-o tocmai pe asta. Adica poate ai fi vrut ceva mai bun, mai scump, mai ochios, dar nu ti-ai putut permite mai mult. Sa scrii un roman inseamna sa parcurgi un drum, iar drumul poate fi mai agreabil sau mai putin agreabil si in functie de cat de confortabila ti-e masina. Acum, tentatia cea mai la indemana e sa spui ca masina e o metafora pentru calitatea scrisului. O masina mai de calitate inseamna un scris mai bun. Doar ca lucrurile nu sunt asa de simple. Uneori, de exemplu, daca masina e prea confortabila s-ar putea sa ajungi sa-ti pese mai mult de masina decat de drum si la un moment dat sa faci cale intoarsa. Sau sa ai impresia ca drumul insusi e mai bun, pentru ca esti intr-o masina mai buna. Dar si masina asta poate sa fie una inchiriata. Cat de mult te mai reprezinta atunci ? Ce pot sa spun cu siguranta este ca scopul meu principal au fost drumurile, si nu masina. Dincolo de asta, nu cred ca ar fi fost corect sa merg intr-un Mercedes pe ele, pentru ca intr-un Mercedes nu prea simti gropile, iar drumurile astea au toate o gramada de gropi, unele chiar foarte adanci. Si poate ca am vrut sa le simt pe toate ca sa le pot descrie mai bine. Nu stiu. Poate ca, pana la urma, fiecare drum, in functie de ce stii ca se afla pe el (desi uneori habar n-ai ce se afla), trebuie parcurs intr-o anumita masina. Poate uneori e chiar mai bine sa te dai jos din masina si sa mergi pe jos. Ce voiam sa spun – si daca tot voiam sa spun asta, ma-ntreb de ce n-am spus-o de la bun inceput – e ca sunt prea preocupat de gasirea urmatorului drum, ca sa ma mai gandesc care din cele parcurse deja mi-a placut mai mult. Dar poate la un moment dat am sa-mi acord un ragaz sa ma gandesc si la asta.

Bine, atunci te iau altfel: de care dintre romanele tale esti mai multumit din punct de vedere literar? Nu se poate sa le consideri pe toate egale.

Pentru fiecare carte pe care o scrii exista doua versiuni: versiunea reala – ce-ai reusit sa scrii, si cea ideala – ce-ai fi vrut sa scrii. Cu cat cele doua reusesc sa se suprapuna mai bine, cu atat, cred eu, esti mai aproape de ceea ce putem numi multumire. Gabriela Adamesteanu s-a tot intors la Intalnirea poate si din acest motiv, pentru ca imaginea mentala pe care o avea despre roman nu se potrivea cu cea trimisa spre publicare. Din punctul asta de vedere, m-as intoarce si eu un pic la Defekt. Sunt convins ca unele lucruri s-ar putea spune altfel, iar altele, ramase nespuse atunci, ar putea prinde glas. Dar lucruri de genul asta se fac de obicei planificat si cu sprijin editorial. Nu te apuci sa revizuiesti un roman numai pentru ca asa ti s-a nazarit tie. Adica poti s-o faci, dar s-ar putea sa nu intereseze pe nimeni. Dincolo de asta, cred ca la sfarsitul fiecarei carti pe care o scrii, pe care reusesti sa o duci la bun sfarsit intr-un mod cat de cat agreabil, trebuie sa te bucuri. Cam cinci minute zic eu ca e suficient. Dupa care trebuie sa incepi sa te gandesti la urmatorul proiect si sa speri ca va fi mai bun decat cel anterior. In felul acesta, fiecare noua carte ar trebui sa te multumeasca mai mult decat cea de dinainte, fiecare carte noua ar trebui sa aiba ceva in plus fata de cea din urma. In realitate, lucrurile nu se intampla intotdeauna asa, dar chiar si fara se intample asa, nu vad nimic gresit intr-o asemenea abordare.

Ii spuneai Elenei Vladareanu intr-un interviu mai vechi ca scrii pentru ca nu poti altfel. Iti mentii afirmatia? Si de ce?

Scriu pentru ca nu pot sa nu scriu, desi n-as vrea sa se-nteleaga ca scrisul e un fel de viciu de care nu ma pot dezbara. De altfel, nici nu prea cred in vicii, mai bine zis nu cred in afirmatia, „eu n-as putea niciodata sa ma las de cutare lucru“. E absurd, te poti lasa de orice, cum te poti apuca de orice. Dar ca sa-ti raspund la intrebare, reformuland putin ce am spus in interviul Elenei, scriu pentru ca am impresia ca scrisul ma defineste cel mai bine in aceasta etapa a vietii mele, in sensul ca imi creeaza conditiile cele mai bune pentru a putea ca macar pentru cateva clipe sa nu mai trebuiasca sa fiu eu. Mi-a placut pentru o vreme sa fiu eu. Lui eu i se intamplau multe lucruri interesante. Unele chiar frumoase. Eu se simtea bine cu el insusi si cu lumea din jur. Dupa care, mai intai izolat, apoi din ce in ce mai des, lui eu au inceput sa i se-ntample tot felul de alte lucruri care l-au aruncat de pe orbita iluziei intr-un fel de univers paralel unde, la prima vedere, totul arata la fel ca-nainte, doar ca nimic nu era. Asa ca eu a trebuit sa se adapteze la acest nou univers, si s-a adaptat luandu-si o noua infatisare care il face nu numai de nerecunoscut, atat pentru ceilalti, cat si pentru el insusi, dar ii tine amintirile din viata cealalta amortite. Pentru ca eu prefera sa nu gandeasca prea mult la ce-a fost candva pentru ca, daca s-ar gandi, pur si simplu s-ar topi de durere. Si atunci scrie despre durerea altora. Cam asta cred ca voiam sa spun prin „scriu pentru ca nu pot altfel“. Desi e posibil sa ma insel.

In cazul asta, intrebarea „La ce roman lucrezi acum?“ devine inevitabila. Asadar, Florin, la ce roman lucrezi acum?

Nu lucrez la nimic in momentul de fata sau, mai bine zis, nu am  nimic scris. Ma adun dupa FILIT, raspund la interviuri, ma documentez, imi fac orele. In curand vor urma cateva lansari si o lectura la ICR Istanbul unde voi participa si la targul de carte. Momentan, vocile tac. Se uita la mine cu ingaduinta. Ma tolereaza o vreme pentru ca au nevoie de mine. Mai devreme sau mai tarziu insa vor incepe sa susoteasca din nou. Cum care voci ? Dar despre ce-am vorbit pana acum?

Despre Oameni si Neoameni

Florin Irimia e scriitor iesean, a publicat doua romane in doi ani (Defekt, Brumar, 2011 si O fereastra intunecata, Polirom, 2012) si preda la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iasi. L-am intilnit prima data cind eram in bancile facultatii, iar dumnealui de partea cealalta a catedrei. Da, i-am fost student (la fel ca si alti citiva editori AltIasi), dar interviul l-am luat din postura de cititor. I-am citit ambele romane si, desi nu va mai publica un al treilea si in 2013, astept urmatorul titlu care se anunta diferit de tot ce a scris pina acum. Pentru ca imi plac artistii care nu se manierizeaza, i-am pus citeva intrebari.

„Nu prea stim care ne sunt valorile, nu prea avem repere morale (desi suntem foarte religiosi!), nu prea stim, altfel spus, pe cine trebuie sa onoram si pe cine sa dezavuam.”

AltIasi: Cum ati reusit sa publicati pana la urma romanul „O fereastra intunecata” la Polirom? Povestiti-ne cum se ajunge la una dintre cele mai mari edituri din Romania.

Florin Irimia: Cu siguranta, nu trebuie sa fii mason sau evreu sau sa-l cunosti pe director. Trebuie sa ai un roman bun (iata o posibila intrebare: Cum se scrie un roman bun? – o pastram pentru data viitoare) si sa nu te descurajezi daca initial esti refuzat. Cum mi s-a intamplat mie cuDefekt si cum li se intampla aproape tuturor scriitorilor din lume, chit ca mai tarziu romanele respinse ajung best-seller-uri. A existat un anumit interes si pentru Defekt din partea Poliromului, dar ar fi durat mai mult pana sa apara. Am preferat sa nu astept si sa am un roman publicat dupa care sa vad ce fac mai departe, scriitoriceste vorbind. Am avut noroc caci a fost destul de bine receptat, chit ca a avut doar vreo douasprezece cronici in total. Intr-un fel ma asteptam la asta, dat fiind tirajul modest de la Brumar si lipsa oricarei promovari in afara de cea pe care mi-am facut-o de unul singur. Insa chiar asa putine cum au fost, cronicile m-au ajutat ulterior la publicareaFerestrei. Normal, in primul rand a contat romanul propus (daca ar fi fost slab, as fi putut avea si o suta de cronici bune la Defekt si tot n-ar fi contat), insa nici fara cronici nu ar fi fost bine, mai ales in vremuri de criza, cand selectia e si mai dura ca de obicei.

AI: Semplista il intreaba la un moment dat pe Mircea Batranu, „de ce scrii?”. Iar el raspunde, printre altele, „Pentru ca pot.” Dumneavoastra de ce scrieti?

FI: Pentru ca nu pot… altfel. Pentru ca simt nevoia. Pentru ca imi place. Pentru ca e ceva in mine care nu-mi da pace.

AI: Credeti ca noi, romanii care locuiesc acum in Romania, suntem blestemati de atrocitatile petrecute aici in secolul trecut?

FI: N-as zice ca suntem blestemati, ci mai degraba impovarati, in sensul ca fiecare problema nerezolvata a unei generatii se muta automat pe umerii urmatoarei si tot asa. Asta nu inseamna ca oamenii trebuie sa fie neaparat constienti de aceasta povara. Uneori doar disparitia ei te face sa-ti dai seama de greutatea pe care o purtai pe umerii constiintei. Iar felul in care, cred eu, am putea scapa de povara, este doar prin asumarea deplina, fara rest, a celor intamplate si nu prin ocultarea lor sau, chiar mai rau, pretinzand ca nici nu s-au intamplat. De fapt, e singura solutie pe care o avem la dispozitie. Si vestea buna este ca lucrurile au inceput incet-incet sa se indrepte in aceasta directie. Vestea mai putin buna este ca ne-au trebuit vreo saptezeci de ani pentru asta si inca suntem la-nceput.

AI: Ca ieseni, ar trebui sa ne simtim vinovati de ceva ce au facut altii inaintea noastra? Cum priviti acest aspect?

FI: Cred ca in primul rand trebuie sa ne simtim responsabili, chiar daca e vorba de altii. Asa cum ne folosim de altii, dinaintea noastra, pentru a ne legitima pozitiv existenta, la fel trebuie sa intelegem ca avem o responsabilitate (poate chiar mai mare) si cand vine vorba de faptele ignobile, profund regretabile, ale celor care nu mai sunt acum printre noi. De fapt, tocmai aici e problema. Ei nu mai sunt, ca oameni, dar faptele lor, bune sau rele, nu vor disparea niciodata. Si in functie de ce fapte au savarsit trebuie sa ii onoram sau sa ii dezavuam. Aici nu stam noi prea bine. Nu prea stim care ne sunt valorile, nu prea avem repere morale (desi suntem foarte religiosi!), nu prea stim, altfel spus, pe cine trebuie sa onoram si pe cine sa dezavuam. Cat despre vinovatie, sincer nu cred ca ne-ar strica putina vinovatie, putina umilinta in fata ororilor intamplate, mai ales cand opusul ei este ignoranta sau, si mai rau, antisemitismul violent pe care continuam sa-l vedem exhibat pe forumuri, dar responsabilitatea, cred eu, e absolut obligatorie. Responsabilitatea insotita de memorie. De dorinta de a nu uita, de a le reaminti constant generatiilor care se nasc ce s-a intamplat atunci, tocmai ca sa nu se mai intample din nou, intr-o alta forma si intr-un alt context.

„Daca atunci cand scriu incerc sa dau totul din mine, pana la epuizare nervoasa uneori, ulterior NU incerc sa gasesc in reactia cititorului vreo recompensa pentru efortul depus.”

AI: Credeti ca in Romania actuala exista premise pentru o iesire din intuneric a Neoamenilor? Sau ei sunt deja pe-afara?

FI:In roman, Neoamenii pot fi vazuti si ca o metafora pentru starea de anormalitate, de anomalie, din care inca n-am iesit ca societate. Pe ansamblu, continuam sa fim o societate destul de ignara, si cand vine vorba de trecut si cand vine vorba de prezent. Ignara si prin urmare usor manipulabila. Nu stiu daca s-a gandit cineva sa priveasca realitatea descrisa in carte si din aceasta perspectiva… simbolica. Transformarea oamenilor in Neoameni, in acei zombi lipsiti de discernamant, exprima cel mai bine aceasta stare de fapt. Din pacate, sunt destul de pesimist cand vine vorba de iesirea din intuneric. Nu numai ca Neomenii sunt deja printre noi – ii recunoastem dupa grobianismul de care dau dovada, dupa violenta limbajului si a faptei, in general dupa rudimentaritatea gandirii lor – dar sunt in numar suficient de mare ca adesea sa ne trezim agresati psihic de ei, si cu cat agresiunea e mai mare, cu atat sporesc sansele ca intr-o zi sa ne trezim coplesiti de un sentiment al sfarsitului iminent…. Apocalipsa poate veni si in mod individual, pentru fiecare in parte, sau pe grupuri, etnice de exemplu, cum a si venit de atatea ori; nu trebuie sa fie un fenomen care sa cuprinda intreaga omenire in acelasi timp. Deci nu prea vad cum ar putea sa iasa din intuneric, daca le place atat de mult acest mediu.

AI: Am citit romanul dvs., in special prima parte, ca pe un thriller. Cine v-a influentat, livresc si nu numai, acest suflu scriitoricesc?

FI: Nu vreau sa vin eu si sa spun cum trebuie citit romanul. Fiecare il citeste asa cum doreste si simte, ca thriller, distopie post-apocaliptica, poveste de dragoste in vremea Holerei, etc. etc. In fond, asta conteaza mai putin, important este sa placa, sa starneasca reactii in organism. Nu stiu daca sau in ce masura m-au influentat, dar simt nevoia sa mentionez doua romane aici, The Butterfly Plague (Ciuma Fluturilor) de Timothy Findley, un scriitor canadian mai putin cunoscut la noi, si Black Dogs (Cainii negri) de Ian McEwan, tradus de Virgil Stanciu la Polirom. Nu am scris cartea avand in minte aceste doua romane, dar la vremea cand le-am citit m-au pus serios pe ganduri cum privire la diversele forme pe care le poate lua Raul in lume.

AI: Cum a fost primit romanul dvs. (de catre public si critica, deopotriva)? Ce cronici s-au publicat? Ce reactii a starnit?

FI: Din cate am inteles, vanzarile sunt conform asteptarilor, cartea s-a bucurat de prezentari la radio si la TV, cat despre cronici, deocamdata sunt favorabile (in total s-au strans vreo sapte pana acum), dar e prea devreme pentru un verdict, au trecut numai doua luni si jumatate de la momentul lansarii. E nevoie de mai mult timp pentru o cristalizare a receptarii.

AI:Va asteptati la o altfel de receptare?

FI: Cum spuneam, deocamdata e prea devreme ca sa ma pot pronunta. Ce as vrea insa sa adaug aici, si asta e valabil pentru ambele romane pe care le-am scris pana acum, e ca daca atunci cand scriu incerc sa dau totul din mine, pana la epuizare nervoasa uneori, ulterior NU incerc sa gasesc in reactia cititorului vreo recompensa pentru efortul depus. Altfel spus, efortul e problema mea; receptarea, pozitiva sau negativa, problema cititorului. Ceea ce nu inseamna ca nu ma bucur cand citesc o recenzie pozitiva sau nu ma intristez cand vad una negativa. Dar nici bucuria si nici intristarea nu dureaza foarte mult. Scopul meu, odata cartea aparuta, este sa pornesc sa o scriu pe urmatoarea.

AI:E o intrebare tip, dar pentru ca in ultimii doi ani ati publicat doua romane, ati creat o oarecare asteptare in randul publicului; despre ce e urmatorul roman? Cand apare? E deja scris sau inca e la faza de idee?

FI: E la faza de idee, chiar daca am scris vreo douazeci pagini. Ce pot sa spun la momentul acesta este ca va fi scris in cheie realista, fara jocuri postmoderne sau cu foarte putine. Mai pot sa spun ca va fi, intr-un fel, semi-autobiografic, in sensul ca va contine multe lucruri care i s-au intamplat familiei mele de-a lungul timpului. Si mai pot spune ceva, romanul acesta nu va aparea in 2013… Multumesc, oricum, pentru aceasta oarecare asteptare pe care am reusit s-o creez. Ma onoreaza.

„E prea multa apatie in Iasi fata de alte orase, cum ar fi Clujul de exemplu, despre care pot vorbi in cunostinta de cauza, chiar si printre oamenii tineri.”

AI: Ce va determina sa scrieti in continuare?

FI: Pasiunea pentru poveste si o oarecare inconstienta, naivitate pe care o am in mine si de care nu ma pot dezbara.

AI: Cum va place AltIasi.ro? Ce update i-ati face?

FI: Asa cum ii spune si denumirea, Alt Iasi trebuie sa fie de fiecare data altul. Personal, imi place asa cum este acum (cu exceptia absentei diacriticelor din text!) dar sunt convins ca dorinta de permanenta schimbare, de imbunatatire, e unul din lucrurile pe care membrii echipei le au in comun. Asa ca astept sa ma surprindeti, cum se spune.

AI: Si o intrebare de final: cum vedeti un alt Iasi? Ce trebuie sa se schimbe si ce trebuie pastrat?

FI: Cultural vorbind, dar si economic, Iasul are nevoie de mai mult dinamism, iar pentru 2013 zeii se arata generosi. Gala Premiilor Uniter se va desfasura anul acesta la Iasi, iar in toamna, Dan Lungu si Muzeul Literaturii Romane ne promit primul festival international de literatura de anvergura pe care l-a vazut acest oras. Suna foarte bine acest festival si cu siguranta va trebui pastrat. Ce ar mai trebui sa se schimbe – mentalitatea oamenilor, evident. E prea multa apatie in Iasi fata de alte orase, cum ar fi Clujul de exemplu, despre care pot vorbi in cunostinta de cauza, chiar si printre oamenii tineri. Sunt spectacole, sunt lansari de carte, vernisaje, expozitii, din punct de vedere al evenimentelor nu stam foarte prost (desi e rost de mai bine), dar prezenta publicului la asemenea manifestari e destul de redusa si oamenii sunt mai tot timpul aceiasi.

Pe de o parte, e de inteles, apetitul pentru cultura nu e punctul forte al romanilor, n-a fost niciodata, iar unele din aceste manifestari culturale sunt atat de vetuste, incat nu ma mir ca nu atrag participanti, dar pe de alta parte sunt suficiente lucruri de calitate care se petrec in aceasta urbe, iar entuziasmul fata de ele nu pare sa fie mai mare. In concluzie, mi-as dori un Iasi mai activ, mai dinamic, mai racordat la modul occidental de a fabrica si livra cultura si nu in ultimul rand mai curat, mai renovat, mai placut ochiului, fie ca te deplasezi pe jos sau esti in masina.

Interviu publicat pe altiasi.ro

© 2018 Florin Irimia

Theme by Anders NorenUp ↑